Iată cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt. Începută de Radu al II-lea Basarab, la 1366, ea se săvârşi de fiul său, Dan, şi mult mai târziu se prefăcu de Neagoe Basarab, în semn de recunoştinţă că şi-a găsit acolo scăparea când se afla gonit de Radu cel Mare, pentru găzduirea ce dăduse sfântului Nifon. Dar prietenul unui sfânt, religiosul şi blândul Neagoe, n-avea trebuinţă de acestă nenorocire ca să înnoiască biserica. Oricum va fi, el a fost unul din prinţii cei mai buni; dar virtuţile lui au pierit cu dânsul şi n-au adus nici un bine statornic la naţia în care au strălucit. Atât este de adevărat că calităţile personale nu pot aduce nici un folos temeinic, când toate lucrările se întemeiază pe voinţă, iar nu pe legi. „Când Marcu Aurelie muri, zice Chateaubriand — romanii se readânciră în relele năravuri cu o astfel de înfocare, încât i-ar fi luat cineva de oameni care şi-au dobândit de curând libertaea, ei însă nu scăpaseră decât de virtuţile celor din urmă stăpânitori.”
Ca să zidească Tismana, Radu al II-lea avu trebuinţă să reteze o parte din munte. Aşezată la o înălţime ca de 100 picioare, apărată în faţă de o măreaţă stâncă ce se pleacă deasupră-i, ocolită de zidiri vechi, care se întind pe marginea prăpastiei, şi încoronată de turnuri, această zidire, privită din vale, seamănă unul din acele palaturi din veacul de mijloc, una din acele cetăţi feudale, din care baronii şi cavalerii înfruntau puterea absolută, absoluţi ei înşişi în proprietăţile lor.
În stânca de care pomenirăm şi care se înălţă îngrozitoare la spatele zidurilor, este o mâncătură adâncă, un fel de peşteră, din care iese un izvor ce trece pe sub pământ, prin curtea mănăstirii, se aruncă din înălţime ca un torent, şi, împreunându-se cu râul Tismanei, ce curge în vale, formează împreună o gârliţă ce şerpuieşte între 2 şiruri de munţi şi se pierde în depărtare. Tot în aceeaşi stâncă, deasupra peşterii, la o înălţime ca de 30 picioare, este o vizuină adâncă, chilie nemuritoare a sfântului Nicodim, care se află egumen al Tismanei. Călugării şi locuitorii de primprejur vorbesc multe despre minunile acestui sfânt; şi negreşit trebuie să fi făcut, de vreme ce putea să locuiască aşa de sus, pe un perete de piatră, fără să aibă aripi.
Un singur călugăr, un tânăr frate, s-a deprins să se suie acolo. L-am văzut înşine agăţându-se de pietre cu unghiile ca o pisică sălbatică, intrând în chilie şi scoţând cenuşă din vatra sfântului. Ceilalţi călugări, mai înţelepţi şi mai puţin iubitori de gloria cerească, se mărginesc a cinsti pe sfântul în biserică, unde îşi are coşciugul; căci trupul s-a făcut nevăzut într-o noapte, după ce o vedenie ameninţătoare a îndatorat pe egumen să taie degetul sfântului, ca să rămâie drept suvenir bisericii.
Aci se păstrează asemenea crucea de fier a sfântului, haina cu care a trecut prin foc, şi un patrahir de o stofă bogată, ce se zicea a fi dăruit de mateiaş Corvin, regele Ungariei.
În această mânăstire se adunau la 1820 vitejii panduri ai Mehedinţului sub steagul lui Tudor Vladimirescu, om mărginit şi crud, dar a cărui întreprindere înaintă cu un pas libertatea politică, după cum se urmează pretutindenea, unde oamenii sunt siliţi a intra vremelniceşte în independenţă naturală; supunându-se pe urmă la legi, ei păstrează totdeauna pomenirea slobozeniei lor.
În vreme când ne îndeletniceam a vizita biserica şi priveam toate amănuntele, cu acel interes ce-l deşteaptă un monument istoric de care multă vreme ai auzit vorbind, văzurăm venind către noi un bătrân, de talie scurt, cu ochii cufundaţi în cap, dar vii şi vorbitori; el ne spuse că este fiu al împăratului Americii; ne arată câteva decoraţii de hârtie şi ne întreabă ce face împăratul Nicolae; de a răspuns la scrisorile ce i s-au adresat de dânsul şi de are de gând să declare război. Îi răspunserăm că toate merg bine şi împăratul se închină cu plecăciune, şi-l rugarăm să ne spuie de când este fiu de împărat. „Din vremea lui Capudistria — ne răspunse —; la moartea lui mă aflam în biserică, şi toată Grecia s-a sculat să mă puie pe tron, dar n-am primit”. Acest nebun este unul din cei mai fericiţi ce am văzut vreodată; el ţine o corespondenţă ideală cu toţi suveranii Europei, care au să pornească curând un război obştesc pentru drepturile lui.
Îndemnaţi de bunii părinţi, noi plecarăm să vizităm un metoh al mănăstirii, zidit pe munte spre miazănoapte, la o înălţime deosebită; el este făcut de sfântul Nicodim, şi atât de mic, încât abia cinci sau şase oameni pot încăpea într-însul. Părinţii de acolo ne spuseră că în susul acestei zidiri, la o depărtare ca de trei ore, pe creştetul cel mai înalt al muntelui, este o altă biserică făcută de acelaşi sfânt care slujea în aceeaşi zi la câteşitrele biserici; întreprindere cam anevoie, şi pot zice peste putinţă pentru un om care nu ar fi sfânt. Cu toată râvna ce aveam a nu trece nimic cu vederea, dar astă dată vremea sau mai bine curajul ne lipsi şi ne întoarserăm iarăşi la mănăstire, unde ne odihnirăm puţin în foişorul ce dă asupra prăpastiei în faţa drumului.
Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastică, dar în faţa noastră, spre răsărit, o lumină roşietică vestea apropierea lunii; peste puţin o văzurăm licurind ca o stea depărtată, ca o făclie, care se aprinse în deasa întunecime a copacilor ce acoperă muntele, apoi un glob rubinos se văzu legănându-se printre frunzele desfăcute de vânt şi, înălţându-se puţin, aruncă o rază piezişă pe rămăşiţele unei zidiri ce se vede pe coastă, apoi deodată arătându-se deasupra stejarilor celor mai înalţi, ca pe un piedestal de verdeaţă, lumină peştera sfântului, turnurile mănăstirii, potecile tainice şi stâncile din faţă, în vreme ce o parte a pădurii, rămasă în umbră, făcea să se auză un vuiet fioros, asemenea cu zbieratul depărtat al hiarelor sălbatice.
Am văzut de multe ori răsărind şi apunând luna, dar niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atâta impresie. Tăcerea acestei cetăţi unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului, singuratica lună ce se înălţa melancolică pe câmpiile cerului mi se părea a înota în atmosferă ca un fanal aruncat pe nemărginirea oceanului; toate umpleau inima de melancolie şi deşteaptau ideea unei vieţi petrecute în singurătate, în sânul naturii.
Pe la miezul nopţii plecarăm de la Tismana, fără a ne lua ziua bună de la părinţi, care gustau în ceasul acela dulceţile somnului, şi îndreptarăm calea noastră spre Turnul lui Sever.