Un măgar văzu odată
Pe-al său stăpîn că dormea,
Şi s-apropie îndată
Binişor a-l mîngîia.
Dar să ştiţi că dinainte
Era trist şi supărat,
Căci vedea cu ce cuvinte
Mîngîia învederat
Un căţeluş mic de casă,
Glume, jocuri ce-i făcea,
Şi cu dînsul tot la masă
Ziua noaptea petrecea.
„O ce rea nenorocire!“
Îşi zicea bietul măgar,
„De ce astă osebire?
Are potaia vreun dar?
Eu că alerg pînă seara,
Că muncesc necontenit,
Ar cu boii toată vara,
Şi de fîn chiar sunt lipsit,
Ba adesea şi ciomege
Pe spinare cam cîştig:
Acsta este a mea lege,
Să mă ierte, surda strig
Blestematul de cîine,
Căci îi joacă împrejur,
Îi dau cea mai bună pîine
Şi pe mine toţi mă-njur.
Dacă linguşirea este
Mijlocul d-a-nainta,
Să mă duc fără veste
Ca şi dînsul a-l sălta“
Cugetînd astfel în sine,
Vine, calcă-ncetişor,
Şi cănd s-apropie bine,
Îl loveşte c-un picior
Atăt de greu în spinare
(Ba încă alăturînd
Drăgăstosul glas ce are,
Ca mai mult să-i placă vrînd),
Încît omul de mirare,
De durere stăpînit,
Strigă, se vaită tare:
„Săriţi că m-a prăpădit.“
Slugele alerg îndată,
Pe jupîn îl ciomăgesc,
Că e Măgar îi arată
Cu tufele-i mulţumesc.
Nu siliţi natura;
Veţi fi neplăcuţi
Cu talentul care
Nu sînteţi născuţi.