Moș Teacă se pregătea tocmai să plece acasă, când aghiotantul intră-n cazarmă ca o furtună.
— Ce-i, aghiotant? Foc?
— Ba nu; apă, don căpitan!
— Apă?
Și Moș Teacă se pipăi la cap, unde i se părea că se clatină ceva.
— Să chemi pă medicu reghimentului, zise el.
— Trăiți, don căpitan, răspunse aghiotantul, este apă la Dâmboviță, s-a revărsat, a venit mare!
— Cine a dat orden? strigă Moș Teacă răstit.
— A dat ordin don colonel să mergeți cu compania ca să ajutați pe oamenii înecați…
Moș Teacă era omul care știa să aprecieze însărcinările ce i se dădeau. În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere din partea colonelului și un pas mai mult spre avansare.
Raționamentul lui era, de altfel, simplu, dar logic: De vreme ce la toate alea mă trimite tot pă mine, va s’zică, eu sunt ăl mai bun, va s’zică, fără mine nu să poate… La foc, la apă, la rivoluție, tot eu… Parcă mă văd avansat la vechime! Dup-atâtea vitejii, nu să poate să numplinesc termenu.
Și Moș-Teacă chemă gornistul:
— Sună-mi de alarmă pentru cumpania treia!
Gornistul sună, și peste cinci minute compania era în curte, prevăzută cu ținuta de campanie.
— Drepți! comandă Moș Teacă. Puneți baione-ta!
Apoi, venind în fața frontului, ținu următorul discurs:
— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Ați auzit că s-a-necat Dâmbovița. Don colonel a dat orden precum ca să mergem noi să scăpăm ce s-o mai putea… Soldatu este dator să meargă cu coraj în fața inamicului și să treacă pân foc și pân apă. Dacă vezi că vine Dâmbovița la tine, scoți gamela și lași să intre Dâmbovița-n gamelă. Cum ai văzut-o c-a intrat, închizi gamela și duci pă prizonel la comenduire, mai ales dacă n-are bilet de voie. Înainte, pas de atac, marș!
Compania o luă repede la drum. În fața ei, Moș Teacă mergea mândru, cu sabia scoasă, și din când în când se-ntorcea în urmă:
— Nu iuți pasul, leat, că n-a venitără turcii! Mergi mai iute, răcane, că nu mergi la nunta lu tat-tu!
În sfârșit, ajunseră. Dâmbovița se revărsase și înecase o mahala întreagă.
Moș Teacă chemă toboșarul:
— Să suni trei somații, să se retragă!…
Dar Dâmbovița creștea mereu. Atunci Moș Teacă comandă: „Foc!” Un moment, panica fu generală; însă Dâmbovița înainta.
— Nu să poate, zise apoi Moș Teacă. Trebuie să fie numa așa o manevră din partea corpului de armată! N-am văzut eu?! Așa face și la pompieri câteodată: zice că e foc numa ca să-i încerce, și, când colo, focu e pus de comenduire.
Și, liniștit, Moș Teacă comandă retragerea. Compania făcu front pe al doilea rând și merse de se așeză la o distanță bunicică.
În momentul acela sosi colonelul.
— Ce faci acolo, căpitane?
— Am înțeles, don colonel.
— Ce ai înțeles?…
— Manevra…
— Ce tot vorbești de manevră?!
— Hei! Parcă noi suntem proști? E manevră de la comenduire ca să ne încerce… N-am văzut noi?! Am dat și focuri, și tot nu s-a dat înapoi!…
Colonelul, desperat, trimise pe Moș Teacă la cazarmă, iar compania rămase sub comanda locotenentului Spanopolu.
Pe drum, Moș Teacă plângea pe locotenent:
— Săracu, are să-l reformeze! El crede că e serios… Hei! N-a fostără toți la război, domle!