Nu știu pentru ce, tirano, când veghez, adeseori,
Batalioanele de gânduri răspândite-n tiraliori,
Mă conduc încet spre tine, dar în corp, în flancul stâng,
Inima-mi e-n pas gimnastic și pornesc încet să plâng!
Iar când zorile se-arată, doru-mi, tristă sentinelă,
Stă de streajă, schimb de noapte, neclintită și rebelă!…
Negreșit, nu tu, recrută în iubire, ești de vină,
Ci de vină-i instructorul că nu-ți dete disciplină…
Ți-s superior, desigur, prin leat și prin ierarhie
Și supunere orbească mi-ești datoare, deci, tu mie;
Însă vai!… Tu nu știi, poate, a iubirii uniformă
Și m-ai dat scurt în rezerva de vecie la reformă.
Cel puțin dacă, patrulo, m-ai zvârlit de-acuma în haos,
Fii cu mine sanitară și mai dă-mi „pe loc repaos”!
Astăzi tot ce-mi mai rămâne e funebru să tot cânt
Că nu am putut odată prin asalturi să-ți împlânt
Într-a inimii redută steagul meu cel tricolor
Și apoi să-ți dau vechime, patrie și chiar onor!
Vai! Iubirea-mi fuse-o armă ruginită, fără ghint,
Și de-aceea deviat-a pe un drum de labirint!
Și acum, în garnizoana desperării prizoner,
Aștept zorile să bată goarna Domnului din cer,
Ca să-i pot preda viața, descusute foi de zile,
Degradate, fără număr, cu-ale dorului ștampile!…
În campania funestă jalea-n veci mi-a fost escortă,
Suferit-am pentru tine ca un glonte într-o bortă,
Și blocat de suferințe, fără de retranșament,
Am pierit în cortul jalei… Ce oribil campament!
Însă tot ce-aș vrea de-acuma, victorioasa mea fantoșe,
E parola-ți că-mi vei pune pe mormânt o cruce roșe,
Ca să știe reghimentul că slujesc de manutanță
Corbilor și că în ceruri am pornit în ambulanță!
Și când trâmbița divină va suna vreo adunare,
Colonelului din ceruri îi voi spune-n gura mare
C-am făcut campania vieții și că dacă azi sunt trist,
E că n-am ajuns la scopu-mi, c-am murit infanterist!
Lasă-mă durerii mele, crudo nedisciplinată,
Te-aș trimite-n garda pieței, însă prea ești cuirasată!…
Ce folos că ești frumoasă? Teoria? E ușor!
Dar instrucția-ți lipsește: n-ai servici interior!