Trebuie să se și supere omul câteodată: altfel ori se clocește, ori prinde mucigai.
Aceasta era vorba cu care-și sfârșea popa Furtună toate supărările.
Des-de-dimineață era la Curtici, și nu venise ca să-și ieie secetătorii; aceștia puteau să meargă și singuri, căci era acasă preuteasa și ea se pricepea la treburile gospodăriei mai bine decât dânsul. El era popă și trebuia să-și caute de popie; a venit cu patrahir, cu molitvelnic și odăjdii, ca să slujească și el mortul de la casa lui Busuioc, fiindcă Busuioc îi era cumnat și casele lor erau una și aceeași casă.
Busuioc îl știa pe cumnatu-său și n-avea de ce să se mire; simți cu toate aceste că-l trece un fel de junghi prin inimă când îl văzu dându-se jos din căruță.
Ca nealte dăți, popa se dete așezat, iar nu pe sărite, la pământ, apoi se scutură de prav și-și potrivi hainele pe trup, ba tropoti chiar cu picioarele, ca să-și curețe încălțămintea, ceea ce el nu făcea decât la scările vlădicului poate. Busuioc se uita îngrijat la el, dar nu numai că nu-l întrebă despre cele petrecute, ci ar fi voit să-l roage ca deocamdată să nu-i spuie nimic. Avea destule pe capul lui.
Însă popa Furtună nu era omul care tace când are ceva de spus.
– Nu ți-am spus eu?! grăi el cam răstit după ce se văzu în casă.
– Ce mi-ai spus cumnate? întrebă Busuioc fricos.
– A intrat holera și la noi, răspunse popa. Ieri au murit doi, și astăzi o să mai moară câțiva.
Busuioc rămase câtva timp înlemnit.
Să pună caii la căruță, să-i încarce pe oameni și să-i ducă de unde-i luase: acesta era gândul care-l cuprinse mai-nainte de toate.
Însă ar fi trebuit să ieie o hotărâre ca să o poată face aceasta, și acum, când îl avea pe Pupăză mort în casă și aștepta s-o mai vadă și pe Simina plecând, el nu mai putea lua nici o hotărâre. Și chiar dacă ar fi putut, nu l-ar fi lăsat popa, carea avea douăzeci de lanțuri de pământ, pe care voia să le secere cât mai curând, ca să nu-l apuce toiul holerei cu ele în câmp.
– Cum socotești tu; ce vrea Dumnezeu, grăi Busuioc, și ei nu mai vorbiră despre aceasta.
Aveau și ei alte treburi.
Văzându-l pe Busuioc de tot muiat, popa și Vica se întreceau a umbla în voile lui: Vica stăruia să-l mute pe mort în casa cea mare, iar popa ținea să-l prohodească șepte preoți și să-i sape groapa în mijlocul morminților. Însă Busuioc ridica mereu degetul și zicea că toate trebuie să rămâie așa precum sunt. Căci dacă nu face nici un rău, omul nu are de ce să se mustre.
Iară Iorgovan ședea înfundat în iatacul său.
Strivit de gândul celor petrecute, el nu mai avea în el destulă putere ca să deie față cu oamenii.
„Un ticălos, un nemernic!” așa-i zisese sluga, și putea să i-o zică aceasta.
Așa steteau lucrurile când Neacșu se gătea de plecare.
Oamenii porniseră încetul cu încetul la Socodor, și el îi vedea depărtându-se într-un șir lung spre marginea satului.
Trebuia să plece și el, și neapărat că pleca, însă parcă uitase ceva.
Simina ședea pe bușteanul de la colțul casei și nu se mișca.
Îl văzuse pe popa dându-se din căruță, o văzuse pe Vica scoasă oarecum din ale ei, îl văzuse pe Busuioc de tot muiat cum era, îl văzuse și pe Iorgovan întorcându-se cu ochii în pământ de la grajd, vedea întreagă această casă învrăjbită și nu putea să se miște din loc, nici să înțeleagă încăpățânarea tătâne-său.
Neacșu de mult acum își rupsese gândul de a o mai face să plece cu el, dar simțea că în curând ea va pleca în urma lui.
Și dacă totuși nu ar fi plecând?! El nu putea totuși să-și ridice desagii de la pământ.
Și totuși el trebuia să plece cât mai neîntârziat, chiar acu să plece, pentru ca să nu să poată împăca cu omul ce-i desparte.
Și dacă totuși se împacă?!
„Atunci eu nu mai am fată!” răsună lung în sufletul lui.
Nu! nu! el va avea fată, și fata lui era a lui.
„Cum îi va fi data!” grăi el îndreptându-se. Ea are dreptate: când știi că moartea poate să te ajungă în tot ceasul, nu trebuie să-ți calci pe inimă. Și asta o știe omul.
El se depărtă spre casele slugilor, ca să-și ieie ziua bună de la Șofron.
– Noroc să-ți deie Dumnezeu, îi zise el întinzându-i mâna.
Șofron strânse mâna și o ținu lung în a sa, ca și când ar fi voind să-l oprească, ca să-i mai spuie ceva.
Căci avea ce să-i spună, fiindcă sluga popii îi șoptise-n taină o vorbă.
– Care va să zică te duci la Socodor? Întrebă el.
– Mă duc, răspunse Neacșu.
– Uite! – grăi Șofron, țiindu-l mereu de mână – știi că la Socodor au murit mai mulți oameni de holeră?
Neacșu își scoase mâna dintr-a lui și rămase înaintea lui câtva timp drept, înalt și cu fața uscată.
– Mai dă-mi și o lumânare! grăi el apoi.
Șofron se-ntoarse în casă și-i aduse un colac și o lumânare, căci colac și lumânare de ceară se dau de pomană la morți, colacul pentru zilele vieții și lumânarea pentru ceasul morții.
– Dumnezeu să ierte! grăi bătrânul primind colacul.
– Dumnezeu să primească! îi răspunse Șofron.
Puindu-și apoi lumânarea-n sân, bătrânul se duse cu colacul în mână la fiică-sa.
– Du mă duc, fata mea, îi zise el.
Simina se ridică, îi potrivi desagii pe umăr, apoi ieșiră împreună la uliță mergând tăcuți, el înainte, iară dânsa ceva mai în urma lui.
Când ea se plecă să-i sărute mâna, el îi sărută creștetul apoi îi luă capul între mâni și se uită fericit în fața ei.
– Și dacă s-ar întâmpla să-ți fie greu de ceva, îi zise el, să-i spui băietului ăstuia și să nu-ți fie greu de dânsul.
– Știu, taică, îi răspunse ea.
Dup-aceea Neacșu se depărtă cu pas iute ca să-i ajungă pe ceilalți, iar Simina rămase privind în urma lui și așteptând ca el să se mai uite o dată înapoi; el însă se ducea drept în calea lui și s-a dus până ce nu s-a perdut din preajma vederilor ei, lăsând-o pe dânsa răzemată de stâlpul de la poarta casei lui Busuioc bogătoiul.