Când popa ieși la câmp să se tocmească cu secerătorii, plecă și Busuioc cu el până în grădina de la marginea satului, ca să vadă cum stau treburile cu mașina de treierat.
Mașina era scoasă în mijlocul grădinii, și oamenii se căzneau tocmai să mute și locomobila, un lucru care nu se poate face fără gălăgie.
– Mai domol, mai domol! – strigă Busuioc – că nu vă gonesc tătarii.
Oamenii urmară a-și face treaba cu mai puțină gălăgie, dar cu mai mult zor.
Și nu e bun zorul când umbli cu lucruri primejdioase ca mașina de treierat.
Grăbit era mai ales Pupăză, care n-ar fi voit deloc să se mai supere Busuioc și acum: el se uita mereu când la mașinist, când la Busuioc, gata să puie mâna la toate și să sară de ici până colo, și dacă i-ar fi zis Busuioc, el n-ar mai fi stat pe gânduri, ci s-ar fi aruncat cu paie cu tot în focul cazanului. Căci era bun om Busuioc, milos și iertător.
După ce mutară locomobila și o așezară în dreptul mașinei, umplură cazanul ei de apă, îi deteră foc, și pe când mașinistul o potrivea din aburi, Pupăză se uita țintă la el.
– Trage chinga, îi strigă mașinistul.
Pupăză lucra de trei ani și mai bine la moara cu foc, dar tot se mai temea de roate și inima i se făcea cât un purice de câte ori se apropia de vreuna din ele. Voind dar să tragă chinga peste roata ce pune mașina în mișcare, el închise ochii, își ținu trupul departe, potrivi iute chinga și se dete iute înapoi.
Roata se învârti de câteva ori, apoi chinga scăpătă și mașina se opri.
– Prostule! grăi Busuioc și se duse el însuși să potrivească mai bine chinga.
Asta Pupăză n-o putea suferi. Sări asupra chingii, o apucă și-o potrivi mai bine pe roată, dar mâna lui rămase strivită sub chingă, și precum se învârti, roata-l sminci și pe el cu dânsa, îl ridică în aer și-l aruncă în celelalte două roate, care-i sfărâmară într-o clipă oasele și-l aruncară ăn cealaltă parte.
Locomobila scoase un șuier de se spărie tot satul și mașina se opri, iar Busuioc puse mânile în cap și-și întoarse fața, ca să nu vadă carnea de om ce se zbătea la picioarele lui.
– Oprește-o! îi strigă el mașinistului. Afurisit să fie ceasul în care am adus-o în curtea mea.
Grăind aceste, el se întoarse iar și se plecă asupra lui Pupăză.
Nu mai trăia, dar nici mort nu era încă: trupul lui tot se mai zbătea, buzele i se mișcau, răsuflarea nu i se oprise.
– O lumânare! zise Busuioc. O lumânare! strigă el iar, uitându-se în toate părțile, ca să vadă dacă tot nu i se mai aduce lumânarea.
O lumânare?! Puțin lucru! Însă tocmai fiindcă e puțin, oamenii nu se gândesc totdeauna la el: nu e clipă în caremoartea să nu-l poată ajunge pe om, și oamenii tot nu-și poartă lumânarea la dânșii.
Pupăză muri fără lumânare, și Busuioc se întoarse zguduit acasă.
Mort de moarte năprasnică, strivit de roatele mașinei de treierat: ăsta era un lucru nemaipomenit la Curtici, și pe cât de iute se duse vestea despre el, pe atât de în grabă alergară și oamenii la moara lui busuioc.
Murind, omul încetează a mai trăi, dar nu piere din lume: sufletul lui rămâne și petrece cu cei vii, umblând pribeag de la om la om, ca să-și ceară de la fieștecare dreptatea, să mângâie pe cei ce i-au îndulcit viața și să mustre pe cei ce i-au amărât-o, și vai ție dacă vei fi greșit de dânsul, căci pretutindenea unde se ivește el stai și tu, ca să fii judecat.
– Ce ți-e omul – grăi Fuștei – om cu minte ca Busuioc, să nu se gândească el că la treburi de aceste nu se pun oameni ca Pupăză!
– Dar bine a făcut, săracul, Dumnezeu să-l ierte! îl întâmpina Petrea lui Feregă, care știa c-așa i-o fi fost data și ținea ca lumea să nu arunce asupra lui Busuioc vina pentru cele petrecute.
Să-l ierte Dumnezeu?!
Adecă de ce să-l ierte?!
Ce-a făcut el în viața lui?
Satul întreg, mic și mare, toți îl știau ca și când le-ar fi fost om din casă, toți simțeau că în viața lor nu-l vor uita, căci singur el fusese în felul lui și le plăcea tuturor să vorbească de dânsul, de mila pe care atât de adeseori a deșteptat-o în sufletele lor și de hazul ce și-au făcut cu el.
Iar Pupăză murise fără lumânare.
Saveta lui Șoric știa bine că-ntocmai ca în viață va cutreiera și după moarte tot satul și va da mereu târcoale prin preajma casei lui Busuioc, încât o să-ți fie groază a mai ieși noaptea la uliță.
Așa zicea și Vica și-l vedea mereu făcând mătănii și sărutând pământul.
Și fiindcă nici Busuioc nu zicea altfel, ținea să-l îngroape cu toată cinstea: să-l întindă în casa lui, să-i facă toate pomenile.
Vica însă ținea ca mortul să rămâie, după cum cere obiceiul, unde i s-a stins viața, iar Vica era stăpâna casei și avea tot dreptul de a stărui să nu i se aducă strigoiul pe cap.
Așa zicea și popa.
Era năcăjit popa Furtună că nu s-a oprit și el la moară, ca să fi putut vedea cu ochii lui cele petrecute, căci așa lucru nu în toate zilele se poate vedea.
– Nu se poate! grăi el hotărât. Poți să-l întinzi pe perini de mătase, să-i aprinzi o mie de lumânări, dacă a murit fără lumânare, n-o să-ți vie oameni la priveghie și popii n-au voie să-l prohodească, nici să-l îngroape în pământ sfințit, poți să-i dai pomeni peste pomeni, dar n-o să ți le primească nimeni.
– Asta e treabas mea! îi răspunse Busuioc.
– La asta nu te pricepi tu, îi întâmpină popa. Dacă Dumnezeu ar fi voit să i se facă toate, l-ar fi lăsat să moară de moarte firească.
– Se-ntâmplă câteodată și lucruri pe care nu le-o fi vrând Dumnezeu, grăi Busuioc și-l lăsă pe popa cu soră-sa.
Era mojic Busuioc când îi sărea țandăra.
Dar și popa era îndărătnic când se supăra.
– Să-i facă ce vrea! – grăi Vica – dar eu plec și nici nu mă mai întorc până ce nu vor fi măturat casa-n urma mortului.
– Ba tu rămâi, zise popa, și plecă și el, să-i arate lui Busuioc că tot nu va face precum voiește el.
Și peste un ceas tot satul știa că Busuioc s-a pus în pizmă cu Vica și cu popa Furtună și că popii nu vor nici să-l prohodească pe Pupăză, nici să-l îngroape în pământ sfințit.