Pădureanca

Busuioc, bogătoiul de la Curtici, fecioru-său, Iorgo¬van, Simina, fata crâsnicului din Zimbru, și Șofron, care tot mai stătea la casa lui Busuioc, toți patru erau foarte mâhniți și parcă se temeau de vreo primejdie.

Dacă l-ar fi întrebat cineva pe Busuioc până când o să-l țină pe Șofron cu minciuna și să-l amâne de pe o zi pe alta, el n-ar fi putut să-i răspundă. Nu știa nici el.

Își închipuia însă că pe Simina trebuie s-o doară când știe că Șofron nu s-a mutat încă la Socodor și nu se putea lipsi de mulțumirea de a-i face această durere.

„O să-i dau în ziua când îl voi vedea gata de a pleca și fără de ei, o să-i dau când nu-mi va mai rămânea alta“, își zicea el.

Era un fel de ștrengărie în ceea ce făcea el. Și o mărturisea chiar și el însuși aceasta și adeseori îi era rușine, ori se temea, dar nu se putea stăpâni, nu putea să-și calce pe inimă.

O vedea pe Simina scoțându-și cu vârful degetelor cele câteva fire de păr din față și uitându-se apoi drept în ochii lui: era peste putință s-o uite el aceasta!

Adeseori, dac-ar fi stat Simina înaintea lui și i-ar fi poruncit să taie, să spânzure, să dea foc la casa lui, el s-ar fi supus orbește: tocmai de aceea însă el nu putea să împlinească dorința ei; îi era ca și când ar ști că dacă n-o va împlini, va veni ea însăși la el să stăruiască.

Nu era răutate în Busuioc, era însă dâca omului zăcaș, care nu-și prea dă nici el însuși seama despre supărarea sa.

Numai atunci se muia Busuioc, când îi trecea prin minte gândul că se poate ca ei prea puțin să-i pese dacă Șofron se mută ori nu la Socodor.

Iar gândul acesta foarte adeseori îi venea lui Busuioc.

Căci un lucru era, care nu putea să intre în mintea lui: că Simina ar putea să-l iubească pe Șofron.

Și asupra acestui lucru Busuioc, Iorgovan și Șofron el însuși erau de aceeași părere.

Mai ales acum Iorgovan s-ar fi simțit foarte ne¬norocit dacă Simina ar fi putut să iubească pe un om ca dânsul, un ticălos, o gură-cască, un vai și amar de el, care nu știe face nimic!

Se mira Busuioc de ce nu mai vine Șofron să-și ceară banii.

N-avea de ce să se mai mire.

Ce-i păsa lui acum de bani? S-a frământat o zi, două, apoi le-a lăsat toate.

Dară ce ar și fi putut el să facă?

S-a gândit să-l dea-n judecată pe Busuioc. El, pe Busuioc? El să aibă judecată cu cineva, ba chiar cu Busuioc? Nebun ar fi trebuit să fie.

S-a gândit să se ducă și să-i spună satului întreg că Busuioc nu e om cinstit.

Nu putea s-o facă, fiindcă Busuioc tot om cinstit era, tot rămânea cu trecerea lui.

S-a gândit să-l ia de scurt și să-i spună că-l omoară, că-i dă foc la casă dacă nu-i dă banii.

Asta, mai ales asta ar fi voit s-o facă.

„Nu pot, zise el. Dacă o zic și el tot nu-mi dă banii, trebuie s-o și fac și nu vreau s-o fac. Să mă ferească Dumnezeu.”

E grozav lucru când omul se simte neputincios, însă mai grozav e când știe că-l știu și alții.

Simina însă parcă le știa toate. I-a spus că se mută la Socodor și nu s-a mutat, pentru că n-avea în el destulă virtute să se mute, pentru că n-a putut să-și vândă locul de casă și să-și scoată banii de la Busuioc pentru că nu e om. Nici nu mai voia să se mute, nu mai voia să dea față cu dânsa, nu mai voia să știe de dânsa: nu mai voia nimic; trăia așa cum trăiește, cu viața înfun¬dată, fără ca să-i mai pese de ceva. Și adică, de ce să facă el ceea ce zice dânsa? Ce-i este el ei? ce-i este ea lui? De unde și până unde să-și schimbe el toate gândurile, fiindcă ea voiește așa?

Mare rușine a pățit el în viața lui! Și cine știe?! el acum se frământă ca un nebun, iar ei poate că prea puțin îi pasă dacă el se duce ori nu la Socodor, ea poate că nici nu știe că el n-a plecat. A zis-o atunci, cum a zis, că nu-l lasă pe Iorgovan.

De ce să-și amărască el viața de dragul ei? Și așa viața lui tot nu mai era viață.

Astfel, frământat mereu de gândurile sale, Șofron ajunse în cele din urmă să nu mai voiască a se muta la Socodor. Își rupsese el de mult gândul de Simina; acum însă îl rupsese de tot.

Ea ajunsese pentru dânsul o sarcină prea grea!

„Și cine știe?! noi ne frământăm între noi, zicea și Iorgovan, iară ei nici că-i pasă, ea poate că-și petrece cu altul.” Ar fi vrut Busuioc s-o vadă pe Simina și să știe ce mai zice și mai gândește, ar fi vrut și Șofron, dar mai mult decât toți ar fi vrut-o Iorgovan. „O să-i pară ei rău de ceea ce a făcut și o să vină căită la mine.”

Aceasta era mângâierea lui Iorgovan.

– O să vadă ea că sunt om și eu! zicea el și, oriunde se afla, de orișice se apuca, își dădea mereu seama ce ar zice ea oare dacă l-ar vedea ce face, dac-ar ști ce gândește. Dar ea nu-l vedea, nu știa ce gândește el, ba poate că nici nu voia să-l vadă și să-i știe gândurile. Asta-l muia pe Iorgovan și-l făcea din zi în zi mai nerăbdător.

Ar fi voit să mai afle ceva, să se mai întâmple ceva, îi era și lui înfundată viața. Mai muiată însă decât toți era Simina. Pe ea o munceau ziua gândurile, iar noaptea – visurile. Simțea acum c-a rămas singură-singurică pe lumea aceasta. Șofron, a părăsit-o și el.

Și nici că se putea altfel. Și-a bătut joc de slăbiciunea lui.

Abia trecea noapte fără ca să-l vadă în vis, și pe el, și pe Neacșu, acum desculț, mâine flămând, poimâine însetat și totdeauna supărat și făcându-i mustrări.

Diminețile apoi stătea ceasuri întregi și plângea, apoi dădea pomană și pâinea de la gură și cea din urmă haină ce-i cădea în mână. O ajunsese blestemul părintesc, pentru că fusese oarbă și nu ascultase sfaturile lui, pentru că-l părăsise în ceasul morții, pentru că și-a bătut joc de slă¬biciunea omului la care ținea atât de mult răposatul.

Ședea, ședea singură, se gândea la cele petrecute, și cu totul altfel le vedea acum.

Își aducea aminte de ziua când l-a văzut întâia oară pe Șofron, când el a luat-o lângă el în căruță și i-a pus cojocul să șadă pe el, își aducea aminte de vorbele lui, pe care atunci nu le băga în seamă, iar acum și le reamintea atât de bine și cu o sete nespusă. Și cum a sărutat-o el, cum fugea să prindă prepelițele din zbor și cum l-a lovit ea fără de milă atunci noaptea, în fața lui Iorgovan și a lui Neacșu, și cât de nenorocit era Neacșu.

Iară ea nu putea nici măcar să le ceară iertare, să cadă în genunchi, să le sărute mâinile, să sărute, ca Pupăză, ca Iorgovan, pământul de la picioarele lor. „Și dacă ți-a fi de ceva, spune-i băiatului ăstuia!“ Nu mai era băiatul! Îl alungase ea însăși de la dânsa.

Astfel, zi cu zi, noapte cu noapte. Ea nu mai putea să poarte viața aceasta.

Toamna târziu, când abia mai era pe ici, pe colo câte o frunză pe copaci, într-o zi de duminică, ea-și aruncă o cârpă în cap și plecă drept spre morminții din Socodor. Cale de câteva ceasuri cât merse pân-acolo, ea se ducea dusă și ștergând din când în când câte o lă¬crimă, intrând apoi în morminți, o înăbuși un plâns zgomotos, ea se aruncă cu fața la pământ, sărută țarina și rămase timp îndelungat buiguită, ca și fără de simțiri. Înspre amurgul serii ea sări în picioare. O ceată de băieți cânta „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluiește-ne pre noi.”

Se aducea un nou mort, ca să fie așezat la veșnica odihnă. Murise Stanca lui Martin, și Martin, cei patru copii rămași fără de mumă, Floarea, sora Stanca, Ana și Marta, surorile lui Martin, jalnicele, prietenele răposatei, toți, cu toții, începură să se vaiete în gura mare, când sicriul fu așezat la marginea mormântului. Simina rămase plângând și ea la o parte, gropașii sloboziră coșciugul în groapă, rude, prieteni și oa¬meni de casă aruncară toți din toate părțile câte un pumn de țărână peste el, preoții cântară „în veci pomenirea ei”, apoi lumea se risipi, jălitorii se depărtară încetul cu încetul.

Rămasă iar singură, Simina se uită lung în urma lor. Îi pierise parcă deodată toată mâhnirea din suflet. O cunoscuse pe răposata. Era o femeie harnică și bună de gură.

Îl cunoștea pe Martin. Un om de vreo patruzeci de ani, blând și îngăduitor, dar slăbănog și sfiicios. Ce se făcea el acum cu gospodăria lui și cu patru copii rămași pe capul lui ca vai și amar de ei?! Ea fusese singură la taică-său, care n-avea stare, și era om cu virtute ca puțini numai și totuși mereu se plângea fie-iertatul; dar nenorocitul acesta de om, cu patru copii și cu avere frumoasă, ce se făcea el fără de femeie la casă?

Era parcă l-a scos Dumnezeu în calea ei și a scos-o pe ea în calea lui. Căci nu mai putea Simina să se depărteze de aici, unde se simțea acum atât de mângâiată. Ea plecă încet pe urma jelitorilor.

Voia să vorbească cu Martin, să-l mângâie, să-i fie de ajutor, să-l roage ca s-o primească pe ea în casa lui, ca să-i coacă pâine, să-i gătească bucate, să-i poarte grijă de casă și de copii. Dar ce o fi zicând lumea?! Ce-i păsa ei?! Cui îi păsa de dânsa?!

Martin o cunoștea pe Simina. Nu era cu putință ca ea să stea peste două luni de zile în sat fără ca toți s-o știe și să vorbească despre ea. Nu știa însă Martin cine e Simina.

Își aducea numai aminte că murise taică-său, pe care-l înmormântase popa ca pe un văr, și că după moartea bătrânului ea a rămas la casa popii și preoteasa o ducea în toate duminicile cu ea la biserică.

Când dar una dintre vecine veni să-i spună că pădureanca are să-i spună ceva, el, sfiicios cum era, începu să se învârtească zăpăcit în loc.

Nu știa ce să facă, unde s-o poftească, ce să-i zică. Cele două case erau pline de oameni adunați la pomană, alte trei mese, pentru tineret și sărăcimea din sat, erau în curte; iară Simina spusese că vrea să vorbească numai cu el singur.

Simina intrase în curte și aștepta la portiță, ne¬răbdătoare și supărată de oamenii care-și îndreptară cu toții privirile spre dânsa. În fundul curții, mai spre grădină, era o căpiță de fân.

„Ce vrea? ce caută? de ce a venit?” se întrebară cu toții, când Martin se duse la Simina și o duse așa oarecum fără de voie în dosul căpiței, ca să nu stea cu ea în vederea tuturora. Nu vorbise niciodată cu dânsa, n-aveau nimic de împărțit unul cu altul; credea dar că vine din partea preotesei.

Popa Furtună, care fusese și el la înmormântare și era acum în casă, venise să sfințească bucatele și, când Simina se depărta cu Martin spre căpiță, el ieși cu cartea și patrahirul subsuoară ca să se întoarcă acasă, se opri în capul scărilor și se uită nedumirit în urma ei.

O zărise parcă și în morminți, dar de unde ar fi putut să-i vină lui gândul de a se uita mai cu dinadinsul.

Era însă chiar ea; nu mai rămânea nicio îndoială că ea era.

El stătu câtva timp nedumirit, apoi plecă și el spre căpița de fân.

– Martine! grăi Simina; văd c-a murit fie-iertata, și ai rămas cu copiii și cu casa fără de femeie. Vei fi vrând să-ți găsești pe cineva să-ți facă trebile casei și să-ți caute de copii.

– Numai dacă nu m-ar fura, zise el fricos și smerit.

– Eu nu te fur, Martine! îi răspunse ea. Martin era un om înalt, uscat, bălan, cu fața lungăreață, cu ochii albaștri și cu un nigel la aripa dreaptă a nărilor. – D-ta?! zise el dându-se un pas înapoi.

– Eu te rog să mă primești, grăi dânsa, și să mă dai ca pe netrebnică din casă dacă te vei căi ori copiii vor simți vreodată că nu mai au mumă. El se uită lung și nedumirit la dânsa, apoi dădu de câteva ori din cap.

– Asta nu se poate, zise el. N-am eu casă pentru d-ta, nici sunt om să pot purta cămăși spălate ori să mănânc pâine frământată de mâna d-tale.

N-aș mai avea tihnă cât e ziua, nici odihnă cât e noaptea. Nu vezi d-ta că abia mai stai pe picioare? Ce te-ai făcut de când nu te-am văzut? Erai rumenă și tare ca mărul copt, și acum nici vântul să nu te atingă.

– Străinătatea, Martine, singurătatea m-au secat, îi răspunse ea. Chiar rudele mele mă chinuiesc, fiindcă nu pot să fac ceea ce nu mă iartă inima și voia răposatului, a taichii, fie-iertatul. Dar nu te uita la fața mea. Brațele acestea știu să muncească. Fie-ți milă de copiii tăi și lasă-mă să-mi câștig mângâierea de a avea și eu pe cineva aici aproape de mormântul taichii.

Acum sosi și părintele Ioan la dânșii.

Martin și Simina tresăriră amândoi, iar preotul rămase încremenit când o văzu pe Simina înaintea sa.

– Ce-i, draga mea?! întrebă el mișcat.

Ce faci tu? Pe Simina o năpădiră lacrimile.

Ea se duse la el, îi luă mâna s-o sărute și rămase înecată de plâns cu fruntea pe mâna lui.

– M-au părăsit toți, toți m-au părăsit; m-a ajuns blestemul tatii! strigă ea în cele din urmă.

Popa ar fi voit să trântească patrahir și carte de pământ și să frângă tot ceea ce-i cade la îndemână.

– Ei, păcatele mele! strigă el. Hai cu mine! Haid’ la preoteasa! Mai sunt și oameni pe lumea aceasta!