Plecând Busuioc la Socodor, Curticiul întreg știa în ce treabă o să-i fie umblarea.
Știa și Șofron.
El pusese caii la căruță; chiar el cu mâna lui îi deduse lui Iorgovan biciul; i-a văzut plecând; le-a zis „noroc bun”; s-a uitat în urma lor.
La urma urmelor, știa el de mult că așa au să vie lucrurile, era obișnuit cu gândul acesta și n-avea de ce să-și facă inimă rea.
Și totuși, întorcându-se la grajdul lui, el nu mai vedea parcă cu ochii: fără de veste, se întoarseră toate cu susul în jos în capul și în inima lui.
Una-i era să știe și să gândească numai, și alta să vadă că se și petrec lucrurile astfel.
Acum ar fi voit să-i oprească în loc și să le zică: „Mai stați, ca să mă mai gândesc și eu!”
El se lăsă frânt pe un sac cu grăunțe și stete mult timp așa, cu mintea oprită în loc.
I se înfundaseră toate.
De multe ori își zisese el că nu e Simina fată de seama lui, și-i era rușine că s-a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simțea în el că tot nu e om pe lume care să-i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era de dragă.
Dac-ar fi fost om mai iute în hotărârile lui, el n-ar mai fi stat pe gânduri, ci ar fi luat un cal din grajd, s-ar fi aruncat în spinarea lui și s-ar fi întins drumului, ca să sosească la Socodor mai-nainte de Busuioc; numai însă unul câte unul se întrămau gândurile în mintea lui și de câte ori voia să se ridice el își aducea aminte c-a pățit o dată rușine, mare rușine, și rămânea înfipt la locul lui.
„Ține la mine! mult ține!” își zise el, aducându-și aminte de cele din urmă zile pe care le-a petrecut cu dânsa, de noaptea în care îl aduseseră pe Iorgovan de la birt, de ziua când ea-l rugase să nu o lase singură, de dragostea pe care i-o arătase în timpul înmormântării lui Neacșu. „Ține la mine! – zise iar – dar asta e alta!”
Așa era rânduit!
El însă, ce se făcea el?
Cum rămânea cu însurătoarea lui?!
Ce se alegea de locul lui de casă?!
Unde se ducea el? cum își urma viața mai departe? gândurile plăcute, pe care și le făcuse el mai-nainte de a o fi văzut pe dânsa, erau ele perdute, toate perdute?!
„Nu se poate! asta nu se poate!” strigă el și sări în picioare.
Uitându-se apoi împregiur, el ieși din grajd, și din curte, și din sat, și luă drumul Socodorului, pe jos, încet, dar întins și cu pasul bine călcat, ca omul care știe că n-are să sosească prea târziu. Și cât ține drumul de la Curtici la Socodor, peste bătături, peste miriști și ogoare, Șofron s-a dus mereu, dar mintea-i sta în loc, asupra gândului că asta nu se poate.
Sosind la casa popii, el s-a oprit în loc și parcă începuse a șovăi în gândul lui.
Mare rușine a pățit el în viața lui!
Curtea era deșartă: Busuioc plecase de mult, iar slugile erau duse la joc.
Ce făcea el acum?
Cu ea singură voia să vorbească: cum s-o puie asta la cale?
El intră sfiicios în curte, înaintă spre casă, urcă scările, apoi iar se opri și începu să tușească, doară-l va auzi Simina și-i va cunoaște glasul și va ieși la el.
Simina era-nfundată în iatacul preutesei, unde-și dedea silință să plângă, dar nu putea.
Era însă preuteasa prin apropiere.
Auzind tușitul în pridvor, ea tresări, apoi ieși spăriată din casă.
– Ce-i, Șofoane? întrebă ea, oprindu-și răsuflarea.
– Nimic, îi răspunse el. Am venit eu așa, de capul meu; nu Busuioc m-a trimis; am o vorbă cu Simina, dacă se poate.
Simina sări spăriată-n picioare când preuteasa intră la ea și-i spuse că Șofron are să-i spuie o vorbă.
Dac-ar fi știut ce vea Șofron, preuteasa ar fi lăsat-o pe Simina să se întoarcă singură la el; o vedea însă atât de scoasă din ale ei, și parcă de sine se înțelegea că nu trebuie s-o părăsească.
Iară Șofron nu era nici el omul care le zice preuteselor chiar la ele acasă: „Te rog, ia mai fă bine să ne lași singuri”.
Ei intrară toți trei în casă; preuteasa și Simina se așezară, iar Șofron rămase stând la ușă, și dacă mintea i-a stat vreodată în loc, acum i se înțelenise.
– Șezi, Șofroane, grăi Simina, ca să zică și ea ceva.
El se așeză, apoi se uită la preuteasă și la Simina și iar la preuteasă.
– Uite! grăi, dar mai departe nu putea.
Știa el ce voiește, însă nu era încă dumirit și ar mai fi voit să se gândească, căci una era să-șik facă el lucrurile în capul lui cel sec, și alta să steie față-n față cu Simina; uitându-se la ea, el nu mai cuteza să aibă gândul cu care venise, și lacrimile începură a curge peste obrajii lui rumeniți de vânt și de arșița soarelui.
Și nu e lucru de glumă să-l vezi muiat până la lacrămi pe un om ca Șofron, care stă ca un munte înaintea ta.
Simina rămase cu ochii perduți într-ai lui, cuprinsă de fiori la vederea focului ce ardea în ei, își strânse umerii și se dete puțin înapoi: simțea că vine ce vine, c-o îneacă, c-o năbușește plânsul.
Preuteasa se ridică și rămase mirată între amândoi.
– Nu e nimic! zise el râzând. Uite, m-a apucat așa fără de veste, dar trece. Voiam numai să-ți spun că e bine – urmă el din greu – e prea bine așa! Și mie-mi pare bine că te măriți după Iorgovan.
Pe Simina o înecă plânsul, și câtva timp ei steteră toți trei tăcuți și nemișcați.
– O, cât sunt eu de ticăloasă! strigă ea după ce se mai ușură. N-o să mă ierți tu pe mine niciodată pentru cele ce ți-am făcut!
– Eu? întrebă Șofron mirat și se uită la preuteasa, doară-i va spune ea de ce să o ierte pe Simina.
– Nu, Șofroane, urmă Simina, luându-și iar liniștea ei obicinuită. Asta a trecut pentru vecie! El m-a despărțit de taica în ziua morții lui, m-a despărțit de tine acum, când viața îmi este mai grea; căile noastre s-au despărțit și nu se mai pot întâlni în viața aceasta! Uite! adăugă apoi peste puțin. Nu pentru mine, căci eu sunt nevrednică, ci pentru că ai ținut la fie iertatul și a ținut și el la tine. O! dac-ai ști cât a ținut?! Uite! ție tot una îți este, tot n-o să rămâi la Busuioc; mută-te aici la Socodor, ca taica să nu rămână singur.
Grăind aceste, ea se depărtă.
– Apoi se înțelege că viu! s-ar putea oare să nu viu?! răspunse el și, făcând un pas în urma ei, îi apucă mâneca de la cămașă și sărută pânza străvezie.
Și era foarte fericit Șofron că are unde să se ducă și putea să steie cu Neacșu la Socodor.