Pădureanca

Cumnatul lui Busuioc era popa Furtună de la Socodor.

Nu-l chema Furtună pe părintele Ioan, dar așa-i zicea lumea și lumea știa ce zice.

Primind scrisoarea cumnatului său, el începu să zâmbească.

Unde l-o fi strângând opinca de-i este așa de grabă?!

Căci de holeră nici nu putea să fie vorba. Doctorii dovediseră că nu mor de holeră decât cei ce se îmbolnăvesc și n-au în el destulă putere pentru ca să se facă sănătoși, de aceea stăpânirea își schimbase poruncile și orânduise ca oamenii să nu mănânce castraveți, nici pepeni, nici poame necoapte, și dacă, cu toate aceste, ar muri, să li se facă groapa c-o palmă mai adâncă decât la ceilalți. Asta Busuioc trebuia s-o știe, și chiar dacă n-o știa, n-avea el nevoie de barba lui popa Furtună pentru ca să se descurce cu holera.

Popa începu să-și scarmene barba. Acesta era obiceiul lui când îi venea vreun gând bun.

Avea și el vreo douăzeci de jugăre semănate cu grâu și aștepta să-i vie secerători, ca să nu fie silit a se căciuli pe la poporeni. Era lucru minunat; n-avea decât să-i ieie pe cei de la Busuioc. Apoi era vorba să pună caii la căruță și grozav îi plăcea lui popa Furtună să meargă și să vie, să bată drumul și câmpurile.

– Preuteasă! Preuteasă! striga el uitându-se prin casă spre a-și alege cele ce-i făceau trebuință la drum, pușca, pătașca, cornul cu prav, scăunelul cu trei picioare, păhărelul de apă și dichisul cu tacâm, căci fără aceste nu se putea.

Ieșea după-prânz, cu gândul de a se întoarce-n amurg, însă el le lua toate cu dânsul pentru că altfel, nu-i priia vânătoarea. Dac-ar fi să cauți cu de-amănunt, nu prea îi ședea bine popii pușca, dar dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte să-l oprească de la vânătoare, el și-ar fi ras barba și ar fi făcut ca Iorgovan. Fără de câne și fără de pușcă nu putea trăi popa Furtună.

– Cei, popă? s-a aprins casa? întrebă preuteasa ivită-n ușă.

El se uită sperios la dânsa.

– Așa-i! te-am chemat, zise el iute. Foarte bine însă, că fac eu, nu mai am trebuință de tine. Stăi! ce-mi mai trebuie? urmă apoi peste puțin, aprindu-se în mijlocul casei și puindu-și mâna pe frunte.

– Dar unde vrei să pleci? Îl întrebă ea râzând.

– La Curtici, răspunse el adunându-și boscârțele; o să aduc și secerători. Uite! – urmă apoi dându-i scrisoarea – citește și tu. E vreo treabă la mijloc. Acu mă duc și acu mă-ntorc.

Grăindu-le aceste, el o apucă în semn de ziua bună de ureche și ieși, iar pe când preuteasa se ivi-n curte, el ședea-n căruță, cu pușca la dreapta, cu traista la stânga și cu prepelicarul la picioare.

– Haid’! – îi strigă apoi vizitiului – și nu durmi, dobitocule.

– Încotro, părinte?

– La Curtici!

Cât ținu drumul prin sat, popa ședea popește la locul lui, uitându-se mereu la cai, ca să le vadă mersul; îndată însă ce ieșiră la câmp, el se ridică în picioare și luă frânele din mânile slugii, ca să-i arate cum se mână caii dacă vrei să-i înveți la treapăt bun. Zboru, prepelicarul, sări și el în locul popii și se așeză țeapăn, uitându-se drept înainte și tresărind mereu când se ivea câte o pasăre în calea lor.

Și iar se așeza popa și se dedea jos prepelicarul, și iar se ridica popa și sărea prepelicarul în locu lui. Zboru știa apucăturile stăpânului său, și niciodată ei nu-și steteau unul altuia-n cale.

Busuioc simțea că se apropie cumnatul său, îl vestiseră cânii satului, care se țineau totdeauna haită de căruța ușurică a lui popa Furtună, în vreme ce popa-l punea pe slugă să tragă mereu cu biciul între ei, supărat că nu poate să facă el însuși treaba aceasta și mulțumit de câte ori se nimerea ca sluga să piște pe vreunul din ei.

– Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă el chiar mai-nainte de a se fi dat jos din căruță.

– Toate la timpul lor, îi răspunse Busuioc. Acum îți multămesc numai că nu ne-ai uitat.

Dar popa Furtună nu era omul care poate să aștepte; el voia să știe acum, nentârziat, pentru ce l-a chemat Busuioc. Intrând în casă, el îi zise surorii sale: „Bună ziua!”, luă pe cumnatul său la o parte, ca să-l descoase.

Busuioc era om trecut de patruzeci de ani și cu vreo zece ani mai bătrân decât cumnatul său, însă acesta era popă, ba chiar om de frunte între popi, și de aceea neamurile nu făceau nimic fără de a-l fi întrebat mai-nainte pe dânsul. Și nici nu era nevrednic părintele Ioan de trecerea pe care o avea la neamurile sale. Așa iute și furtunos cum era, el nu se pripea niciodată, ci-și lăsa timp. Și acum el asculta cu luare-aminte și dedea mereu din cap și zâmbea din când în când cu neîncredere.

– Pagubă de calul acela, zise el necăjit. Nu-ți spuneam eu să mi-l vizi, că n-ai tu oameni care să știe umbla cu el?

– Lasă-l în știrea Domnului de cal! grăi Busuioc supărat. Ia spune-mi, ce să fac eu acum.

– Nimic! îi răspunse popa scurt. Tineretul să-și facă el singur treburile.

– Stăi! grăi Busuioc așezat. De când a venit fata aceea la casa mea, stau mereu ca pe spini, fiindcă nu știu cum să mă port cu dânsa. Ce fac eu dacă băiatul își pune carul în pietri și-o ia de nevastă?

– Nu-ți cunoști feciorul, îi răspunse popa.

– Nu cunoști tu fata, întâmpină Busuioc. N-aș voi deloc s-o am noră, dar așa bătrân cum sunt, dacă aș fi văduv, m-aș face luntre și punte s-o am de nevastă. E deșteaptă, popă, și binefăcută, și e frumoasă mare minune.

– Apoi nu-l știu eu pe Iorgovan al nostru?! grăi popa râzând. Trebuie să fie ceva de dânsa dacă a făcut de dragul ei cale atât de lungă. Dar n-o ia, cumnate. Tu ai lua-o pentru că ești bătrân, iar el n-o ia pentru că e tânăr și n-are nevoie. Lasă-l frate, lasă-l să-și trăiască și el traiul.

– N-am zis că nu-l las, răspunse Busuioc. Te gândește, numai, că greu mi-ar fi s-o am noră dac-ar trebui să-mi fie rușine de ea. Vezi tu – adăugă el mai iute – nu știu, s-o pun la masă cu mine, ori să n-o pun?

– Să n-o pui dacă n-o vrei noră!

– Dar dacă mi-o voiește băiatul?

– Nu te învoi!

– De asta nu poate să fie vorba, răspunse Busuioc hotărât; mi-e fecior și nu pot, pentru că nu știu dacă fac bine ori rău. De aceea te rog pe tine să-l descoși pe băiat, ca să știu ce să fac, unde-o pun, cum îi vorbesc.

– Cumnate, fii om cuminte, grăi popa nerăbdător; nu te speria de umbra ta. Lasă-l, că încetul cu încetul i se urește de dânsa.

Busuioc se uită lung la el și dete de câteva ori din cap.

– Du-te de vezi fata, îi zise apoi, vorbește cu ea, și vino să ne înțelegem dup-aceea.

Popa Furtună stătuse destul la un loc, era obosit de atâta liniște și foarte mulțumit că se poate duce mai departe. El își adună dar boscârțele, luă pe Filip cu dânsul și ieșiră, ei doi și cu prepelicarul trei, la vânătoare.

Iorgovan era posomorât. Iar i se înăcrise viața. Simina fusese toată ziua tăcută și nu se depărta deloc de tatăl său, încât el nu se apropia de dânsa.

Zărindu-l acum din depărtare pe unchiul său, el se depărtă fără de veste din preajma Siminei. Îl știa pe popa, ținea la el și n-ar fi vrut, Doamne ferește, ca să bănuiască ceva.

Părintele Ioan, sosind la secerători, le zise bun lucru și începu să certe mai pe unul, mai pe altul dintre dânșii, pe o fată pentru că nu ține bine secerea, pe un flăcău pentru că nu sucește bine legătoarea ori nu strânge din destul, pe un cosaș pentru că nu răstoarnă bine brazda: de toți se lega popa, tuturora le găsea pricină.

Iorgovan mergea pe urma lui și aștepta la tot pasul să-i vie rândul.

– Dar tu cine ești? o întrebă el pe una dintre fete.

Fata-i sărută mâna, își spuse numele, și satul, și părinții.

– Prea bine, grăi popa și se duse la alta.

Simina-l știa pe popa Furtună. O dată îl văzuse, dar atunci mai multe zile de-a rândul își făcuse de lucru cu el, întrebând mereu pe alții ce-i și cum și de unde, iar despre popa Furtună oamenii știau multe și mărunte. Dar îi era destul să-i audă glasul și să-i vadă pasul, pentru ca să-i cunoască firea.

„Acesta-i om care se ceartă toată viața, dar nu se supără niciodată”, își zise ea; văzând că el vine pas cu pas spre dânsa, lăți un mănunchi ca să-i poată vedea spicele, alese apoi câteva dintre cele mai frumoase, le înnodă paiul potrivindu-le în chip de aripă și rupse în cele din urmă paiele, o șchioapă din jos de nod.

Când se apropie popa, ea-l aștepta cu legături de spice în mână.

Iorgovan simți că i se aprind obrajii.

– Ce-i asta? întrebă popa privind cam pierdut la dânsa.

– Seceriș, părinte, răspunse ea întinzându-i legătura de spice.

Popa își luă pălăria din cap, ca să puie spicele la ea, apoi o apucă pe fată de mână și-o întrebă cu voie-bună:

– Dar tu de unde-ai răsărit?

Simina îi sărută mâna.

– E a noastră, părinte, îi răspunse Neacșu.

Părintele Ioan se-ntoarse și se uită lung la bătrânul slăbănog și uscat de boală și de arșița soarelui.

– A ta e fata? – îi zise el – și de unde ești tu?

– De la Zimbru suntem, părinte; suntem crâsnic la biserică.

– De la Zimbru? Foarte bine! Ce mai face părintele Teodor?

– E bine, slavă Domnului – răspunse bătrânul – tocmai acum în postul Paștilor a vrut bunul Dumnezeu de i s-a nimerit noroc la casă.

Popa Furtună se duse mai departe la alt om și iar la altul, el înainte ducând de-o mână pe Simina și ținându-și în cealaltă pălăria, iar după el Iorgovan și frate-său Filip.

Și e lucru nu știu cum să te ieie cineva și să te poarte așa, trăgându-te după dânsul; Simina abia își mai putea stăpâni râsul, iar lui Iorgovan îi venea să intre în pământ de greu ce-i era.

În cele din urmă ei trecură toți oamenii și, ajungând la o cruce de grâu, popa se opri.

– Dar cu ce mai zici? o întrebă el pe Simina.

– Eu, părinte? – răspunse ea zâmbind de-i ieșeau toți dinții mărunți la iveală – eu zic să-ți pui pălăria în cap, că te arde soarele.

Popa-și puse pălăria, apoi lăsă mâna Siminei ca să se scarmene-n barbă.

– Prepelițe sunt? Întrebă el întorcându-se spre Iorgovan.

– Foarte multe! îi răspunse flăcăul.

– Atunci haid’! ia-ți și tu pușca și vino cu noi.

Îi plăcea grozav popii să împuște prepelițele din zbor. Iorgovan ar fi voit să spuie că și-a uitat pușca necurățată, că nu-i prea știe rândul, că trebuie să rămâie la secerători, ar cu popa Furtună multă vorbă nu se putea face; ori te lua cu sila, ori te lăsa în mijlocul drumului. Plecă dar popa, îi plecară și nepoții, și Simina rămase singură la crucea de pe miriștea țepoasă.

Iorgovan se uită o dată-napoi; nu mai știa: să se întoarcă ori să se ducă și să n-o mai vadă.

– Haid’ grăbește, îi zise popa. Pare-mi-se că-ți umblă mințile într-altă parte, adăugă apoi peste puțin. Măi Iorgovane, bagă de seamă, că dai de dracul! Tu mă știi pe mine: să nu te puie păcatul să te legi de fată! Dacă ți-e de fete, are taică-tău destulă stare să te însoare și destule neamuri să-ți dea perechea potrivită. M-ai înțeles?! Fata nu-i slută și-i mai vicleană decât o șerpoaică cu pui: să nu aflu că umbli după ștrengării.

Ce-ar fi putut el să zică?! Nu știe el oare că pe unchiul său nu poate să-l scoată din ale lui?! Asta o știa. Dar nu știa Iorgovan cum judecă unchiul său despre dânsul. Ștrengării?! Asta era vorba? El umblă după ștrengării; atât, numai atât? De asta nu le este bună Simina?

„Parcă nu tot a mea e vina!” își zise el amărât și se duse mai departe la vânătoare.

Erau trei inși și cu Zboru patru, dar numai Zboru era-n apele lui; popa dedea mereu greș; Iorgovan se trezea totdeauna prea târziu, iar Filip nici nu înțelegea cum e cu putință ca cineva să creadă că poate nimeri o pasăre care nu doarme pe creangă. Îi era lui popa Furtună destul să deie o dată greș pentru ca să-i intre-n cap gândul că n-a plecat cu noroc de acasă și să nu mai poată nimeri.

– Mi-ai stricat tot cheful, îi zise el răstit lui Iorgovan, apoi își aruncă pușca-n spinare și se întoarse în sat, certându-l mereu pe Filip că e papă-lapte, că e prinde-muște, că e mămăligă nefiartă și câte și mai câte.

– Ce-i? întrebă Busuioc după ce se văzu singur cu dânsul.

Popa își aruncă pușca, și cornul, și păhărelul, și pătașca, și dichisul cu tacâm, toate una peste alta, în pat.

– Știe dracu ce să mai zic, zise apoi aprins. Și adecă de ce să le iau tot eu toate-n spinare?!

– Nu ți-am spus?! grăi Busuioc așezat.

Vorba aceasta popa Furtună nu putea să o sufere.

– Ce mi-ai spus?! îi întâmpină el trăgănind vorbele. Așa-i cum am zis eu. De unde?! Nici vorbă! L-a încurcat fata, atâta e toată treaba. Dar, vezi, l-a încurcat rău.

– Asta o zic și eu – grăi Busuioc nedumirit – și de aceea te-am pus pe tine să-l descoși, fiindcă mie nu-mi venea bine.

– Lasă-l, frate, să se descurce el! strigă popa mânios; ce te amesteci în trebile lor?! Las-o să-și spargă capul de zid!

– Și dacă și-l sparge și el?

Îmi rad barba! răspunse popa hotărât. Și n-avea popa jurământ mai greu decât acesta, fiindcă nimic nu l-ar fi durut mai puțin decât să-și radă barba.

Însă Busuioc nu era mulțumit cu barba cumnatului său.

„Nu s-a lămurit încă, își zise el; să-l mai las să se gândească”.

Și-l vedeai pe popa că nu e lămurit, fiindcă se plimba mereu prin casă și muta la tot pasul câte ceva din loc.

– Cine dracu a adus-o pe pădureanca aceasta aicea! adăugă el în sfârșit, adunându-și unul câte unul boscârțele.

– Eu am adus-o, cumnate – îi răspunse Busuioc cu inima îndoită – chiar eu, și, uite, îmi aduc aminte că-mi părea bine când am găsit-o fiindcă oamenii lucrează mai cu inimă când au de aceste în preajma vederii lor.

– Atunci nu te mai plânge, grăi popa și plecă strigând să i se puie caii.

– Vii mâne să te pui la cale cu oamenii! strigă Busuioc.

– Viu!

– O să mai vorbim atunci.

– Eu nu mai am nici o vorbă!

Busuioc tot ca mai-nainte, căci – în zădar! – omul cu copii tot părinte rămâne, și părintele, oricât de bătrâni i-ar fi copiii, tot copii îi știe și nu poate crede că ei vor face ca oamenii cu minte. Îl chemase pe popa pentru ca acesta să-l facă s-o creadă aceasta și acum nu putea să-l creadă pe popa.

„Eu în tinerețele mele aș fi făcut prostia aceasta, își zicea el; iar feciorul meu e tânăr”.

Uita Busuioc că el era feciorul tătâne-său, iară Iorgovan era feciorul lui Busuioc.

Întorcându-se de la vânătoare, Iorgovan călca rar și măsurat. Trăise în timp de câteva zile mai mult decât alte dăți și luni întregi și i se părea c-au trecut ani de zile de când a plecat după secerători. Noaptea petrecută-n bătătura de la Șiria, drumul făcut de la Cil la Zimbru, întâlnirea lui cu Simina, toate i se păreau depărtate și despărțite prin multe și însemnate întâmplări de clipa în care se afla. Și trecute erau toate, toate.

Simina era mai tristă de cum fusese toată ziua: avea de ce să fie. El nu era trist: n-avea de ce să fie.

Alte dăți îi era groază să se apropie de dânsa; acum nu-i păsa dacă-i este ori nu aproape, dacă o vede ori nu, dacă-i vorbește ori nu.

Simina se uita din când în când la el și simțea că nu mai e omul cuprins în luptă cu neastâmpărul său.

– Iorgovane! vreau să vorbesc astăzi cu tine, îi grăi dânsa când secerătorii plecară spre sat.

– Astăzi e și acum, răspunse Iorgovan.

– Acum nu pot, grăi dânsa.

– Cum vrei – zise el – când vrei: n-o să mai poți zice că mi-e greu când mă vede lumea cu tine.

– Mi-e greu mie! șopti ca înecată, și ei își urmară calea mergând tăcuți unul după altul, Neacșu în urma lor, iară Șofron când trei pași la dreapta, când trei pași la stânga.