Seara, după ce oamenii au început a se alina, Simina umbla cuprinsă de neastâmpăr de ici până colo și nu putea să se depărteze, pentru că bătrânul nu-și mai lua ochii de pe dânsa.
– Taică! eu mă duc și mă întorc! îi zise ea, voind să se depărteze.
El o apucă de mână și o întrebă unde se duce.
– Am o vorbă cu Iorgovan, răspunse ea cu inima deschisă.
Bătrânul îi strânse mâna mai tare, dar nu-i zise nici da, nici ba. Ea știa mai bine ce-o duce. Ar fi voit să o pună înaintea sa și să se uite mereu la ea până ce nu i se vor fi stins vederile; simțea totuși că dacă ea voiește, voiește și el, și dacă ea nu poate rămânea, îi pare și lui bine când o vede plecând.
Și Simina o știa aceasta: i-o spuse bătrânul nu cu graiul, nu cu ochii, ci cu mâna cea uscată. Ea se plecă asupra lui, îi sărută părul de pe frunte, apoi se depărtă, iar bătrânul rămase liniștit la locul său. Liniștit? Nu, asta nu e vorba! Rămase cu viața oprită-n loc.
Iorgovan, da! el era liniștit. Aștepta și el, dar aștepta ca omul care știe că nu în zadar așteaptă și are timp să aștepte.
Își făcea băiatul de lucru prin curte.
Șofron stetea în ușa grajdului: acolo îi era locul. Aștepta și el, el însă ca omul care ar dori ca zadarnică să-i fie așteptarea. Când Simina se ivi în curte, el tuși o dată.
Simina se dete cu inima încleștată înapoi. Nu știa dacă el a zăpsit-o ori nu, dar o dată cu capul n-ar mai fi ieșit.
Iorgovan plecă după dânsa.
Ea ridică mânile și-i făcu semn să se depărteze.
El se opri în loc și privi împregiurul său.
Șofron ieșise în mână cu furca de fer din grajd; se ducea să coboare din pod o furcă de fân pentru cai.
Nu! tot n-ar fi voit Iorgovan ca sluga tătâne-său să-i vadă stând noaptea de vorbă cu Simina. Trebuia să mai aștepte.
Șofron coborî fânul și-l duse-n grajd, iar Iorgovan se întoarse spre casă. Nu știa ce să facă. Era supărat. Intră: te pomenești că Simina nu se mai întoarce, crezând că el nu mai iese, ori se întoarce și nu-l găsește. Nu intră: ce-o fi gândind sluga?! Oamenii cinstiți își fac treburile ziua, la lumina mare. Era supărat, supărat pe Simina, pe Șofron, pe sine însuși. Supărat pe toată lumea. Mai mare însă decât supărarea îi era rușinea de lucrul pe care îl făcea și nu putea să-l facă.
Busuioc avea fecior și n-avea astâmpăr. Nu i-a trecut niciodată prin minte să-l întrebe pe feciorul său unde se duce și când se întoarce; asta era treaba lui. Acum însă tatăl nu-și găsea locul; ar fi voit să știe unde se află și ce face, ar fi voit însă fără ca să întrebe pe cineva.
În cele din urmă el se ridică de la masă, unde steteau cu toții de vorbă. Par’ însă că toți știau de ce iese și cu ce gând pleacă; în clipa când întinse mâna spre broasca ușii despre curte, el se întoarse, intră în casa cea mare, se duse la fereastră și se uită în noaptea luminată de lună plină.
Șofron se cobora din pod cu o furcă de fân, Iorgovan se întorcea spre casă, iar la capătul grajdurilor Simina stetea înaltă și nemișcată.
Îi era și lui Busuioc rușine de ceea ce făcea, dar nici el nu putea să nu o facă, avea datoria de a ști cele ce se petrec.
Acum tremura și el, tremura și Iorgovan, tremura și Șofron, tremurau cu toții în trupurile lor și neastâmpărul pornit de la Simina îi cuprinsese pe toți; dedeau toți din prisosul vieții lor.
Unul singur dedea din lipsă, și tocmai acesta tremura mai tare, Neacșu, care nu mai avea timp să aștepte. El se ivi la colțul șurii, privind țintă la fiică-sa, care înainta iar spre curte.
Șofron iar tuși.
„Care va să zică, ăsta stă la pândă?! grăi Iorgovan în el și plecă hotărât spre Simina.
Șofron ieși cu furca-n mână.
Iorgovan se făcu că nu-l bagă de seamă.
Acum Șofron aruncă furca cât colo și o luă drept spre feciorul stăpânului său, care se opri în cale și-l așteptă.
Simina rămase încremenită, iar Neacșu plecă spre cei doi flăcăi.
– Ce vrei tu cu fata aceea? întrebă Șofron liniștit, de tot liniștit.
– Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan.
– Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Șofron.
– Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis.
– Atunci las-o-n pace!
– Nu mă lasă ea pe mine!
Șofron se dete un pas înapoi. Acum era acum: ce putea el să facă?
– Minți – strigă el – minți, minți!
Simina, cuprinsă de frică, făcu un pas înainte și se puse între amândoi.
– Nu minte, Șofroane, grăi dânsa ridicând mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr mai mare.
Șofron rămase cu ochii țintiți la pământ, și pământul nu se deschidea ca să-l înghită.
Ridicându-și apoi privirea, se uită lung și la Iorgovan, și la Simina; ar fi vrut să vadă ce este în el de ea îl iubește atât de mult și ce lipsește în ea de el nu este gata să intre în foc pentru dânsa.
– Nu s-a sfârșit încă! grăi el întorcându-se înapoi. O să vedem, o să mai pățim noi multe.
Neacșu rămase neclintit între Simina și Iorgovan.
Era dus Șofron și era parcă dus pentru vecie; Simina îl alungase, și nimeni nu-i mai putea zice să se întoarcă.
Bătrânul se uita drept în fața lui Iorgovan. Multe ar fi vrut să-i zică, dar cu o singură vorbă Simina îl dezvinovățise.
– Și dacă nu vrei, de ce nu vrei? întrebă el în cele din urmă.
Iorgovan știa de ce nu voiește, dar era bătrânul acela slăbănog căruia nu voia să i-o spună, pentru că îl durea grozav cuvântul său în urechile lui.
– De ce nu vrei dacă vrei, că de vrut vrei? întrebă Neacșu stăruitor.
– Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă – îi răspunse Iorgovan – ci și părinților mei noră și rudelor mele om din casă, și ar trebui să fie moarte de om.
Pe Simina o înecă plânsul.
Iară Busuioc, n-auzise nimic din toate aceste, și era bine că n-a auzit, pentru că n-ar mai fi avut ochi să-și mai vadă feciorul care l-a osândit atât de greu.
Când îl văzuse pe Șofron mergând spre fiul său, deodată a și înțeles ce-l duce pe slugă și, cuprins de spaimă, începu să pipăie prin întuneric și tot cu mâna goală ieși.
Când s-a ivit în pragul casei, Șofron se întorcea înapoi, iar ceilalți trei steteau la potrivite depărtări unul de altul.
El îi spuse lui Iorgovan să încuie ușa când se va întoarce în casă, apoi se duse să se culce.
Intrat abia, el auzi cheia în broască și pașii lui Iorgovan prin tindă, dar tot nu putea să doarmă.
Feciorul lui și sluga lui se certau asupra unei fete, și feciorul lui n-avea destulă virtute în el ca să-și rumpă gândul de la o fată după care umblă și sluga.
Popa Furtună însă tot el cel mai cuminte.
– Nu ți-am spus eu?! zise el după ce Busuioc îi spuse cele ce văzuse. Așa e, cum am zis: dacă i-ar fi de-nsurătoare, nu s-ar ascunde când voiește a sta de vorbă cu dânsa. Lasă-l, frate, să-și trăiască și el tinerețele.
– Ba nu-l las! grăi Busuioc scurt.
Îl vedea, parcă, pe Pupăză făcând mătănii și sărutând pământul.
– Ia-o cu tine – îi zise apoi hotărât – și grija mea e să nu se mai întoarcă.