Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc,
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nţepat
Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum şi către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinăreşti,
Ş-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns —
Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.
— Nu ştiu, — împăratul zise — asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta.
Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;
În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăieşti,
Orce lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti,
Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,
Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,
Or nici miros să n-aibă şi să fie neghimpos.
Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.
Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.
Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.
Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios.
Şi
Ce e frumos poartă şi ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui
Lesne a judeca pe altul.
Că
Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.
Şi că
Cu ce dascăl lăcuieşte
Aşa carte-alcătuieşte.
Aşa e lumea asta:
Rîde om de om şi dracu de toţi.
Dracu rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede.
Gura lumii numai pămîntul o astupă.
Fiecare să leagă unde îl doare.