Thalassa

Ei se iubiseră a doua zi și în zilele următoare așa cum nu s-a mai iubit. Dragostea lor fusese îngereasca și pământească. Ei își înecaseră sufletele cu ceruri și se sfârșiseră prin istoveala sărutărilor. N-aveau nevoie să-și vorbească pentru a-și ști cugetările. Și le ghiceau din ochi, când nu se uitau unul la altul, și le știau prin simțire. Se iubiseră după felul antic și după cel al zilei de azi. El se făcuse miel și întinzându-i-se la picioare își punea capul pe genunchii ei. Făcea zgoande și copilării și nu mai vrea să mănânce decât din palma ei. Vorbele lui erau garoafe roșii și îmbătau. Ale ei aveau aripi legănătoare. Simțiseră toate plăcerile și trăiseră toate tainele dintr-înșii. Intraseră atât de mult unul în altul, prin pori, prin buze, prin răsuflare și auz, prin ochi și suflete, încât trăsurile chipului lor începuseră să se asemene. Cine nu i-ar fi știut, și i-ar fi văzut numai, ar fi crezut că Thalassa e un frate mai mare alături cu un altul mai mic.

În cele dintâi timpuri el o înconjurase cu îngrijiri de frate, de tată și de mamă. Când ieșeau, trebuiau să fie totdeauna amândoi și niciunul nu pierdea din ochi pe celălalt. Jertfiseră peste toi aceleași prinoase aduse aceluiași zeu: în sanctuar, în odaia farului, în vârful lui, în umbra înaltelor ierburi și printre stânci – în fața lunii și a soarelui, în a stelelor și a mării, pe care Ie luau ca mărturii ale iubirii dintre dânșii; iar el, pentru a dovedi Caliopei că o femeie nu e scăzută, prin stările in care e pusă de fire, o schimba, în unele momente, în bărbat și, luând locul femeii, o înnebunea și înnebunea.

În sufletele lor, însă, lumina ce creștea tot mai puternică era că, pe lângă osebirile trupești ce-i despărțeau, mai se aflau într-înșii și alte neasemănări, ce se împotriveau ca unul să se desființeze în celălalt. Desigur, ei nu-și dau încă seama că tocmai aceste osebiri pricinuiseră apropierea lor, cu toate că, dacă ar fi deschis bine ochii asupra mișcărilor ce li se petreceau în suflete, ar fi simțit îndată că, de cum aceste osebiri alunecă spre nimicire, ei se depărtează unul de altul cu aceeași putere ce lucrase la apropierea lor.

Dragostea din ei era deci hrănită tocmai de războirea pe care o duceau între dânsele lăuntricele lor porniri.

Vaporul, cu îndestularea pentru toamnă a paznicului farului, se arătă însă în largul mării și când Caliope îl zări, pentru a nu fi văzută de cei de pe el, se ascunse într-o scorbore a stâncilor.

Dar diminețile și serile se răcoreau și iubirea lor nu mai bătea din vechile aripi. Îngustimea odăii, întemnițându-i între pereții ei, Ie curma jocurile, iar dragostea din vatra, în care focul pâlpâia neîncetat, le cojea obrazurile. Neavând cu ce să se îndeletnicească, își vorbeau de nu mai sfârșeau și păreau niște pasări ce ciripesc-ciripesc pe aceeași cracă. Dar după ce își povestiră tot, se întâmplă că începură să se uite mai bine unul la altul, și de câte ori nu le mai lua mintea cântecul grangurului și al privighetoarei din ei, nu se mai vedeau zei, nici trupește, nici sufletește, ci niște sărmane și nefericite făpturi ca multe altele – ca toate chiar.

Cu toate aceste, obiceiul lua locul dragostei și neînfrânta lui lege urma să-i arunce în brațe, deși plăcerea pe care și-o smulgeau și și-o dau nu mai era de mult cea din trecut.

Caliope – deși Thalassa își detese silinți s-o încredințeze că firea n-a fost nedreaptă cu femeia deosebind-o de bărbat prin alcătuirea ei trupească – nu înceta să se gândească – fără ca el să-i știe cugetarea – ca nu e umilință mai mare ca cea care așterne pe femeie -împărăteasă de-ar fi – sub mârșava trufie a bărbatului, orânduind ca însăși plăcerea pe care o va simți să-i vie tot de la el și să fie chiar măsurata pe a lui.

Acest gând și altul, că Thalassa este un om de pe cea mai de jos treapta, și că-și răzbună pe ea – atunci când o face să-i aiureze în brațe și să-i caute singură buzele – de străvechile umiliri ale celor din care el își are obârșia, îi încărcau ochii cu o mânie vânătă.

Dar pe loc ce mitocanul și mizerabilul îi arunca o căutătură, Caliope i se rearunca de gât și Priap își reazvârlea prada pe altar. Mizerabilul și mitocanul i se arătau atunci iar zei și ea voia să moară din nou prin amândoi, cu toate că – aproape în aceeași clipă – neașteptata răzvrătire o făcea să se apere cu unghiile și cu dinții.

Dar, la urma urmei, cea care cădea învinsă era tot ea. Neapărat că dânsa nu-și ierta nici una dintre aceste căderi și că viața i se ducea ridicând pe Thalassa la culmea pe care popoarele își înalță idolii, sau coborându-l în prăpastia acelor nefericiți pe care avuții acestui pământ îi schimbă în bestii cu două picioare, ce nu mai sunt legate cu omenirea decât prin chip și prin corp. Simțirea ei o târa spre el, dar Judecata o depărta și căințele urmau în zadar căderilor, căci abia ieșea din una și se rostogolea în alta. În Thalssa se îndeplinea un proces sufletesc semănat. Copilăroasa frăgezime de simțiri a începutului dragostei lui scăzuse până ce pierise. Coborât din lumea visului în a realității, voia să poruncească și acesteia, după cum poruncise celeilalte; dar singura stăpânire a corpului Caliopei nu-l mulțumea. Dușmănia pe care dânsa nu-și mai da osteneala să i-o ascundă, spre a-l înșela și spre a se înșela asupra simțirilor ei adevărate, îl îndârjea să-i caute sufletul printre cărnurile rănite.

Învrăjbiți și crezând că se urăsc, ei își răspundeau cu vorbe înțepate și scurte, sau tăceau ca și cum nu s-ar fi auzit. Și, cu toate aceste, nu trecea mult și se pomeneau unul în brațele altuia. Dar vina pe care Thalassa căuta în zadar s-o ierte Caliopei era că printr-însa fusese scos din prea înalta lui împărăție, fără ca, cel puțin, ea să-i fi dat, în schimb, una din acele beții ale simțurilor în care s-ar fi întrupat toate cutremurele nemărginirii.

Dar pe ea o apasă tot așa de greu o altă simțire: priceperea că si-a legat soarta de un om de rând, de care ar fi fost nevoită să roșească dacă împrejurările i-ar fi dus pe amândoi afară din insulă.

Nepotrivirile dintre ei, pe care flacăra ce-i mistuise le ștersese un timp, li se dau pe față și stârneau pe unul împotriva celuilalt, spre a se urî, spre a se batjocori și a se iubi…

S-ar fi putut zice despre ei că se certau mult fiindcă se iubeau mult.

Dintr-un nimic, vorbele ce li se ascuțeau întocmeau niște săgeți ce plecau zbârnâind de pe coardele arcurilor și ce se duceau să le rănească inimile.

Putinele cunoștințe pe care Thalassa le câștigase, din auzite și din citiri întâmplătoare, și pe care el i le destăinuia, porneau râsetele Caliopei. El socotea, bunăoară, că zeii olimpici nu trebuiesc înapoiați prea mult în timp, și că Alexandru cel Mare a trăit cu 102 ani după Cristos.

Caliope făcea mare haz de năzbâtiile lui. Dar el se încăpățâna să le dea drept adevăruri istorice netăgăduite.

Dintr-o glumă în alta, ajungeau la vorbe grele și prăpăstiile sufletești și lumești ce-i despărțeau și peste care ei presăraseră multă vreme trandafirii arzătoarei lor patimi, li se adânceau sub pași, negre. Hotărât, dânșii nu se mai potriveau unul cu altul. Hotărât, nici unul din ei nu-și va nimici sufletul în al celuilalt. Hotărât, el era pentru Caliope nu numai un om fără carte, dar și un nemernic bădăran, pe care numai aiurarea simțurilor i-l așezase ca pe un zeu în suflet și, tot hotărât, Caliope nu mai era pentru el zâna din basme. Frumușică cel mult, dar o fetiță ca toate și chiar mai arțăgoasă și țâfnoasă decât cele mai multe, cu porniri rele din naștere și mică la înfățișare, ca și Ia suflet.

Spre a-i scădea vinovăția el nu-și zicea nici cel puțin că ea este o copilă și că judecata și inima ei nu puteau să fie altele Ia o vârstă atât de puțină.

Dar schimbarea dintr-însii era firească: întemnițați de asprimea vremii între înguștii pereți ai odăii, ei trăiseră prea mult unul lângă altul și unul în altul, se cunoscuseră prea mult, pentru ca să nu ajungă la o răspântie a vieții…

De altă parte, Thalassa, care ar fi vrut să se scape de realitate, o ura cu o patimă asemănată celei cu care o chemase.

Cu toate aceste, nu e om care să nu fi încăput vreodată în stăpânirea acestei realități și să nu înțeleagă că firele de păianjen pe care le țese împrejurul mai tuturor oamenilor, oricât de subțiri li s-ar părea, nu se rup decât o dată cu ale vieții lor.

Caliope vorbea-vorbea, și, cu cât trecea, graiul i se schimba în uricioasa scârțăială a unei mori stricate.

Thalassa nu apuca să zică un cuvânt și ea spunea o sută. Femeile, se gândea atunci el, trebuie să aibă un arcuș sub limbă, arcuș care, de cum scapă din opritoare, dă drumul la atâtea vorbe, încât nu e bărbat să poată să le prididească. Într-o zi, fie că scos din minți de neîncetatele ei limbuții, fie că din greșeală, el o îmbrânci și Caliope fu repezită de colțul sobei. Împrejurarea avu însă urmări pe care nici ea, nici el nu le puteau bănui, căci, din acea clipă, ea nu mai văzu în Thalassa decât pe un dușman de care începu să se depărteze atât prin suflet, cât și prin corp. Lupta ce se da în ea nu era, cu toate acestea, mică. Zile întregi, fără să mai răspundă la nici una din vorbele lui, ea nu contenea să aștepte ca el să-și mai arate căința o dată, s-o mai roage iar să-l ierte, și, când aceasta se întâmpla, încăpățânarea o reașeza în muțenia ei și se uita la dânsul ca și cum nu l-ar fi văzut.

Încordarea dintre ei sporea astfel. Dar însăși această încordare răzvrătea și mai mult simțurile lui Thalassa. Neizbutind s-o scoată din posăcie și muțenie prin vorbe și rugăminți, prin glume, el luă cu încetul altă cale. Se încercă să-i petreacă fără veste brațele pe după gât și să-i fure buzele, oricare i-ar fi fost ciuda. Ea însă se despletea de strânsoare, aluneca afară dintr-însa ca un șarpe, sau se apăra cu înfigeri de unghii și de dinți, îl trăsnea cu ochii și cu vorbele și, din pisică ce era, se făcea fiară…

Thalassa mergea și el spre sălbăticie. Cu obrazul și cu gâtul vânăt de mușcături și sângerat de zgârieri, deși el ieșea mereu învins din luptă, valul de sânge ce i năvălea în creieri îi întuneca ochii, ridicându-i totdeodată și judecata.

Gâfâitor și pe jumătate nebun, nemaiținând socoteală de nimic, una dintre neprevăzutele lui cercări îi dete, totuși, biruința.

Izbită de câteva puternice lovituri în șale, ea fusese în adevăr silită să-și descleșteze dinții pe care îi înfipsese într-unul din umerii lui goi și, hohotitoare de plâns, se surpase sub umilința silnicului spasm al sexualei trufii.

Ziua mâniei sosise prin urmare și pentru ei, după cum sosește pentru toți.

Aprilie și mai, cu tinerețea lor din cer și de pe pământ, cu frăgezimea de iarbă și cu lâncezeala cu care le străbătea corpurile; iunie, cu înflăcărarea lui, îi văzu iar aci alergând și jucându-se, aci căutându-și pricină cu lumânarea și reajungând la schimbul jurămintelor, pe care, de altminteri, amândoi și le făceau în parte, că de veci n-au să-și mai zică un cuvânt, pentru ca, după foarte puțin, ei să-și vorbească din nou și să se iubească din nou…

Reurcarea lor spre ceruri îi trântea însă grabnic la pământ și le deștepta priceperea că între ei nu va fi niciodată – nici chiar când zvârcolirile plăcerii îi va arunca în nimicirea ei – altceva decât o prăpastie în care deosebirile sufletești se vor păstra aceleași. Pe ea, mai cu seama, o prindea urâtul, și-și mărturisea că singură părăsirea insulei le-ar fi mântuirea. Tatăl și mama ei – încredința ea pe Thalassa – care i-au făcut oricând toate voile, îndată ce vor afla că dânsul e cel care a scăpat-o, nu se vor împotrivi dragostei lor…

Mâhnit și supărat, sau, mai bine zis, cu inima sfâșiată, el, de cele mai multe ori, nici nu-i răspundea. Cel mult dacă îi spunea, câteodată, că o înțelege mai mult chiar decât crede ea, că vede că i s-a urât cu viața pe care o duce, dar că el al insulei este și al insulei va rămânea. Pe lângă aceasta, ce ar căuta el printre oameni? S-ar duce oare spre dânșii pentru a fi umilit? Simte și cugetă el la fel cu ceilalți? Îl așteaptă undeva o mamă, un tată? Are el frați? Prieteni? Este el cu ceva legat de lume? Singur s-a pomenit de mic și singur vrea să moară. Cu ea, desigur, nu e tot așa: din leagăn a deschis ochii pe avuție, a fost răsfățată și crescută în mătase și, vrând-nevrând, e osândită să fie ca celelalte. A fost sărbătorită și lingușită, i-a plăcut sa aibă slugărnicii împrejur, să audă spunându-i-se ca e picată din soare. Și apoi, în lumea în care ea vrea să se întoarcă n-o așteaptă oare vârtejul plăcerilor, palatele așternute cu covoare de preț și pline de lucruri scânteietoare? Dar călătoriile? Nu i-a spus ce sunt orașele mari – ce e Viena, Parisul, Londra – și nu se ridică oare, în mijlocul lor, de peste tot, poleita amăgire a luxului, a teatrelor, a stradelor și a graiului? Da, să plece, locul ei nu era în insulă, lângă el. Un val i-a adus-o, un val s-o reia. Și sa nu se mâhnească. Căci ce este dânsul? Un rătăcit pe acest pământ și care nu înseamnă nimic pentru oameni. Dar pentru ea? Va fi fost el altceva? Ei da! – se va gândi, mai târziu, la orele pe care le-au petrecut împreună, dar și le va aminti rușinată ori cu dispreț. E de prisos să spună ca nu e așa. El nu se poate înșela. Știe: o va urmări câtva o părere de rău, dar ce nu se șterge?

Cât despre el, să nu-și închipuiască deloc că are s-o plângă. Plecarea ei nu-i va smulge o lacrima, nici una…

Nici una, și se aruncau, plângând, unul de gâtul altuia. Nici una, și plângeau cu hohote și se iubeau cu o nouă patimă.

Dar daca feluritele stări sufletești prin care treceau îi apropia, din timp în altul, ei se închideau, după puțin, într-înșii. El tăcea, ea tăcea. Se priveau crunt, și, cu toate aceste, amândoi n-ar mai fi putut de bucurie dacă și-ar fi vorbit.

Ca să readucă apropierile: „Știu, pornea el adesea să-i spună: știu, gândul îți este la plecare și nu zic ca nu ai dreptate; să nu crezi însă că m-ai înșelat asupra dragostei ce ziceai ca-mi porți. Da, dreptatea este a ta – ești femeie, și numai eu sunt de vină că am căzut la genunchii tăi ca dinaintea unui altar. Soarta care mă face să sufăr eu singur mi-am urzit-o; pleacă, prin urmare, și fii mulțumită. Pleacă, ți-ai îndeplinit rostul pentru care ai fost născuta: ai prăbușit pe un om din strălucita și înalta împărăție ce era a lui și l-ai îmbrâncit în gheena ticăloșiei și a pierzării. Fugarul înaripat al visului, care mă ducea în largul văzduhului, s-a răzbunat asupra-mi. Am fost nedemn să-l stăpânesc și este drept ca el să mă azvârle de pe șalele lui și să-și urmeze acum drumul prin lumile în care sunt oprit să mă întorc.”

Șovăirile din ei erau singure o epopee.

Simțurile ce li se războiau în suflete îi hărțuiau între dragoste și ură și ajunseseră să nu mai știe ei singuri dacă se iubesc sau se urăsc, își aruncau cuvintele cele mai grele, si, după două-trei clipe, se sărutau mai cu foc ca oricând. Dar, din una in alta, certurile sângeroase li se reașezau în inimi. El o îmbrâncea, o lovea chiar și ea îi ținea piept, sau sărea ca o panteră, căutând să-i sfâșie obrazul. În scurt, s-ar fi crezut că numai în chipul acela le mai este îngăduit să se iubească. Ea mergea însă și mai departe: în ura ce-i purta, sau de care se credea însuflețită, își ascundea în cutele brâului un cuțit destul de primejdios, uitat în far de vechiul paznic, și cu care își jura să-l omoare îndată ce el va îndrăzni să se mai apropie de dânsa.

Dar încercarea pe care o și aduse la îndeplinire, într-o năbușitoare după-amiazi, o rostogoli Ia picioarele lui Thalassa ca doborâtă de niște puteri nevăzute, ce nu erau însă decât loviturile cu care dânsul o culcase Ia pământ, ca scos din minți. Izbită cu picioarele și cu mâinile, târâtă cu sălbăticie pe scânduri, ridicată apoi de acolo și aruncată ca o zdreanță pe o margine de pat, când Caliope se deșteptă din jumătatea ei de leșin, o gâfâitoare răsuflare era pe buzele și pe pieptul ei, și, pentru întâia oară, iubi pe Thalassa cu adevărat.