…Dar – ora lui Priap fu peste Caliope și un strigăt urmat de vorbe îngânate și de alte strigăte, tăie aerul.
Pe jertfelnic se mișca o luptă ce, amestecată cu strigătele, se răsuci într-o încolăcire de vârtej și carnea feciorelnică se munci ea singură, spre a face via teacă a unui paloș.
Nu trecu însă mult și Thalassa păru Caliopei înspăimântător și ea căută să-l înlăture, înfingându-și dinții în unul din umerii lui. Dar ochii ei întâlniră ochii de flăcări și crezu că vede pe însuși zeul luminii, pe Helios, în care primi să se cufunde și să moară. Cărnurile ei sfâșiate țipau zadarnic. Un nou vârtej o luă pe limbile lui de foc și o ridică de la pământ. Pereții, jertfelnicul pe care era răstignită, tavanul, se puseră în mișcare și, amețind-o și sfârșind-o, luându-i văzul și răsuflarea, o îmbrânciră cu capul în jos într-o vultoare de întuneric roșu.
Mâinile de foc ce treceau peste ea o frământau ca pe o pâine și, nimicindu-i putința oricărei mișcări, făceau loc unei nemilostenii ca de rât, ce i se înfigea în cărnurile rănite, ce i le scotocea cu lăcomie, și ce, croindu-si făgașul printre ele, și-l adâncea.
De fapt, scris este la carte ca din durere să nască plăcerea și ca mărimea ei să fie deopotrivă cu pângărirea și cruzimea săvârșită, cât și cu zvârcolirile nesupunerii întâmpinate.
Și tot la carte scris stă ca umilirea și silnicia unei făpturi ale cărei împotriviri au fost înlăturate sa înzecească bucuria izbânzii biruitorului și să deștepte în aceeași măsură pe a biruitului.
Căci, orice s-ar zice, mulțumirea să simți că mori este tot așa de mare ca și cea pe care ți-o dă viața.
Și tot așa: plăcere este sa răzbești pe altul în bătaie și plăcere este să fii răzbit de dânsul.
Și pentru aceasta, Caliope, care murea și nu murea și care s-ar fi făcut fiară ca să-l sfâșie, nu-l vrea, dar îl strângea în brațe, își lipea pieptul de al lui și lăsa buzele să-i fie supte de lipitorile pe care le simțea că-i beau sufletul.
Ea se îmbăta de durere cum te îmbeți de vin și hohotea de plâns fiindcă se vedea batjocorită cu atâta nerușinare și cruzime. La urma urmei o mai cuprindea și alt necaz: cel că nu era în putința ei să-și asemuiască sufletul așa de cu desăvârșire cu al lui încât să nu mai întocmească cu preaiubitul – cu zeul și cu mizerabilul – decât o aceeași bătaie de inimă. De astă dată cine făcea pe calul nu mai era însă Thalassa, și zăbalele în gură le purta ea.
În boiestru sau în trap, când de voie, când de nevoie, cea care pleca, de astă dată, era ea. Thalassa, deși împrejurările nu-i îngăduiseră nici să-și proptească cel puțin picioarele în scări, o stăpânea cu întregul corp aplecat spre gâtul ei, pe după care își trecea un braț, pe când, cu șoldurile și cu brațul care îi rămăsese liber, o împingea către mistuitorul pisc al voluptăților, de unde, apoi, o făcea să-și ia vânt, să sară cu el în soare, unde cădea în mijlocul unor împroșcări de aur topit, ce intrau în ea și ce se vărsau împrejuru-i.
Grijania liturghiei de foc cu care lua cunoștință îi era turnată iute – foarte iute – dar clipele erau veacuri, printre care Priap încetinea mișcările lui Thalassa, i le oprea chiar, spre a-l repezi și mai năbădăios către iconostasul din fundul altarului Venerei, și pe care, ajungându-l, îl zguduia cu țepene lovituri ca de berbece când bate taracii la o moară.
Cu obrazul jupuit și sângerat de frecușurile primite, copilandrul căruia, în acest locaș, i s-a dat slujba să miște cădelnița în fața popii și să răspundă cu „Doamne miluiește și aleluia” la boscorodelile rugăciunilor, strâns cu ușa de vlădica, pe care îl găsise căpiala, se scrivea de plâns, tremura vargă și nu se hotăra cu nici un chip să umple potirul a doua oară cu vinul tainei.
Dar cu Preasfântul nu era de glumit: îi trăgea dăscăliciului de-i mergeau fulgii; îl făcea să vadă stele verzi, și dându-l cu capul când de un perete, când de altul, se pomenea cu el că o rupe și cu „aleluia”, și cu „Doamne miluiește”, și că le striga, apoi, cu glas tare, pe amândouă, până zicea că nu e el.
Piciul, însă, o băga pe mânecă, fiindcă vedea că slujba nu se mai sfârșește, își spunea ca s-au dus boii dracului și se hotăra, orice ar fi să iasă, să nu mai dea semn de viață, să facă pe mortul. Dar târnuielile pe care i le da arhiereul îl scoteau din îndărătnicie, iar, deși era aproape o rană în întregimea lui, îl făceau să toarne și să primească neîncetat cuminecătura…
Caliope, din al șaptelea cer de care trecuse, se pomenea în al optulea și din acesta se izbea pe nerăsuflate de nimicitorul prag al celui de al nouălea, în care intra – și în care ochii nu mai văd, urechile nu mai aud și limba aproape cu moarte se leagă.
Pe dinăuntru, templul ardea dintr-o parte în alta în flăcări de gheenă. Mozaicurile de preț, pângărite cu sânge închegat, îl prefăceau într-o urlătoare Sfântă Sofie la intrarea păgânilor în ea.
Cât ținu pentru Caliope acea vecinicie și care i-au fost simțirile și cugetările în vremea cât ea a dăinuit, cine ar ști sa spună? Este, poate, mai aproape de adevăr că pe când o ardeau toate flăcările și o duceau toate vârtejurile, ea n-avea nici un gând și că, afară de simțirea schingiuirii și a plăcerii, abia își da seama că un Thalassa care și-a ieșit din minți o ținea încleștata între brațe de oțel, că-i sfâșiase mai întâi îmbrăcămintea și că – drăcesc și dumnezeiesc – îi bătea acum în suflet și în corp, cu grele lovituri de ciocan, cele nouă ceruri și cele nouă iaduri.
Dar soarele, aprinzând părul lui Thalassa, care îi murise o clipă pe sâni, îi puse pe cap un coif de aur și îmbucând păgâneștile tibicine ale neronianelor izbânzi, îl lipi mai strâns de ea și din al noulea cer, dincolo de care s-ar fi crezut că e numai nimicul, o duse – printre scrâșniri de dinți și lacrimi – în al zecelea și în al unsprezecelea și nu se opri – desființându-se și desființând-o – decât în al douăsprezecelea și cel de pe urmă.
De ciuda și de mânie, Eros, care vedea osebirile dintre suflete păstrându-și puterea, își acoperea fața, căci din nici o parte – fie din lumea sufletească, fie din cea planetară — nu se ivea întoarcerea lui doua către una, și numerile își duceau înainte seriile, iar tot ce este își urma mișcarea, și deci viața, prin neasemănările din acest tot.
Dezbrăcat de gloria lui, soarele astupa cu un ochi ca de foc intrarea sanctuarului, răspândind pe pereți o sfâșietoare moarte de zi, iar dintre Caliope și Thalassa, cel care se deștepta mai întâi din nesimțire fu dânsul. La o deplină conștiință a vieții el nu se întoarse însă îndată. Se urcase prea sus și legea care voiește ca adâncimea prăpăstiilor sa stea în strânsă și dreaptă legătură cu înălțimea culmilor atinse îi măsurase căderea pe urcarea săvârșită.
Neputând sa străbată și să rămână în cerul neființei, pământul îl relua în ticăloșiile și noroiul lui, cu aceeași putere cu care Thalassa năzuise către nimicire.
Soarele își scurta pe marmore trâmbițele, pe care el nu le mai îmbuca pentru a cânta biruinți, ci jalnice duioșii, ca ale cornurilor de vânătoare ce se întârziază în depărtările de un albastru-închis al pădurilor cuprinse de noapte.
Dar din corpurile ce nu se clintiseră spre a-și despreuna îmbrățișarea în care ar fi voit să-și lase viața, tot ce era dumnezeiesc se ștergea o dată cu jarurile ce mureau în oglindirea marmorelor, iar din cele patru colțuri ale încăperii se desfășurau pe pereți niște mari și întunecate draperii, ca și cum piatra de onix ar fi fost catafalcul pe care doua ființe moarte de dragoste și-ar dormi somnul de veci.
Nori negri brăzdau apusul în dreptul soarelui, pe care îl înghițiseră înainte ca el să scapete. Câteva stele licăreau la marginile acestor nori și trimițându-și nehotărâtele năluci galbene pe peretele din fund, semănau cu jalnicele făclii ce ard la căpătâiul unui coșciug.
Dar vântul se iuțise și grămădind nori peste nori îi spintecase cu tăioase încrucișări de fulgere și le spărsese apa, potopind-o peste insula.
Și numai întru târziu Thalassa luă realitatea în cârcă și o duse s-o așeze dinaintea vetrei din odaia pe care flăcările din sufletul lui o lărgiseră odinioară într-o nemărginită împărăție.
Iar atâta cât mai ținu noaptea, Eros își plânse de la pământ la cer înfrângerea și Priap își rânji bucuria.