Vântul Sudului gonea pe martie. Frigul scădea și veneau și zile calde. Se rânduiau apoi și altele, când crivățul, ce se înapoia, se făcea tăios. Așa este și viata oamenilor: ei se cred scăpați – zâmbete și bunăvoinți le aleargă întru întâmpinare – le seamănă în cale flori – soarele sparge norii plumburii – e primăvară și veselie – frumusețe peste tot – iar fiecare renaște! – renaște și n-are sa mai sufere!
Și tocmai atunci – pentru ce? nu se știe – acești oameni se repomenesc în mijlocul necazurilor.
Cu Thalassa ieșea la fel: o dată cu dumnezeirea luminii și a căldurii soarelui, el se simțea apucat de un aprig dor de viața – dor de a se amesteca într-însa, de a se răpi insulei și de a se reface altul, nemairămânând nefericitul urgisit care, vrând să se potrivească cu Dumnezeu, se coborâse mai jos de om.
Nestrămutată, ideea ce-l cucerise îl muncea, sau, daca își pierdea uneori din putere, ea și-o recâștiga o dată cu urletul vântului ce zguduia geamurile și cu focul ce se mișca mai scânteietor sub coșul căminului. Priap nu-și dormea cerbicia decât pentru a și-o îndârji mai mult.
Zâna întâielor lui visuri, care lua ființă din închipuirea lui mai rar ca oricând, nu mai era însă, de câte ori i se arăta, șovăielnică și nehotărâtă.
Cât despre el, ca să-și dovedească atunci că nu se înșeală și că vedenia ce-l nălucește a fost cu adevărat cucerită asupra nimicului, o urmărea pas cu pas prin odaie, era în dreapta și în stânga ei și, punându-i întrebări, asculta răspunsurile ce i se păreau că le primește…
Dar pe dată ce dogoreala patimii își trecea vestejirea peste feciorelnica întrupare, ea se făcea nevăzută și lăsa locul unor alte vedenii – celor din împărăția lui Priap – care reîncepeau să se înseileze în dungi și pete de lumină pe petecile de întuneric ale unghiurilor și în pete de umbră pe părțile odăii mai însuflețite de lumină.
Asupra vechii lui zdruncinări se altoiau însă altele… Pentru a-și împăca bunăoară un fel de nevoie ce-l silea să-și ducă corpul dintr-un loc în altul, el deschidea ușa, și de-ar fi nins, de-ar fi plouat, ieșea afară, străbătea insula, urca ori cobora stâncile și nu știa el însuși nici ce vrea, nici ce face.
Din înălțimea farului, ale cărui scări le suia adesea, își rătăcea ochii printre norii iadului din cer și printre cel colcăitor deasupra apelor, dar ori la ce s-ar fi uitat, nu mai vedea decât prin roșia perdea a posomorârii din el. Până și chipul – când și-l privea în ciobul de oglinda atârnat pe unul din pereți – nu i se mai arăta decât pe sub același roșu.
Mai târziu, alte fenomene se alăturară pe lângă acesta. Cu totul supărător, unul mai cu seamă – nodul ce i se stârnise de mai înainte în gât și ce, acum, nu se mai cobora decât cu greu spre a lăsa gazele sa iasă – îl chinuia aproape de dimineața până seara. Alcoolul și tutunul, argăsindu-i fundul gurii, nu-i dau de asemenea răgaz și deșteptau în el o sete ca a beduinului pe nisipul deșertului.
Danțul în care îl prinsese Priap, dacă ar fi putut sa fie asemănat cu vreunul, era numai ca ceardașul – danț drăcesc și spre care i se ducea și gândul învârtejindu-l peste ungureasca pusta, sau pe sub vechile bolți ale palatelor magnaților…
Văzut de pe o întâmplătoare scenă – în Pera sau aiurea, nu știa bine unde – acest dans – de fapt cel mai apropiat de mișcările lui sufletești – îl și lua de mijloc, îl târa tot mai departe de vremea în care trăia. Mărețul castel în care îl purtau dezlănțuirile ce-i umpleau mintea îl punea aproape îndată în rând cu ceilalți oaspeți, iar simțindu-se de potriva lor, ca și dânșii își zornăia pintenii ori își zăngănea sabia.
Amestecat printre cavalerii de Tisza și Balathon – cu scurtă manta de catifea în umeri și cu arcuitul piept aurit de ceaprazuri și scânteiat de nestemate, principe din moși-strămoși – el înainta mândru și se apleca în fața albelor zâne înșirate de-a lungul stâlpilor de marmoră ai vrăjitelor săli…
În antereie roșii peste cizme galbene, țiganii avântau de pe lăutele lor vijelia ceardașului ce împerechea pe înalții magnați – baroni și conți cu ochii de soare și de stele – cu semețele domnițe și cu nu mai puțin mândrele doamne în ale căror vinete priviri zâmbeau zambilele ori se catifelau micsandrele.
Încet, la început, și abia mișcându-și dârele rochiilor de argint și de aur, fiecare se deda la pasuri moi, părea ca abia este dusă de picioare și că fermecătoarea lene ce a cuprins-o o va arunca in sfârșit pe pieptul cavalerului…
Dar lăutele azvârleau în curând pe femeie în fața bărbatului, iuțeau mișcările și ale unora și ale altora, apropiau și depărtau pe fiecare, purta pe fiecare să-și dea unul altuia ocoale, să salte, să sară, să piseze pământul pe loc, și, printre sălbăticia năvalnică a sunetelor, să se repeadă unul la altul ca și cum ar fi voit sa se sfâșie – sau oprindu-se deodată – făcea pe fiecare să-și reînceapă tărăgănirile lâncezi…
Trâmbițările instrumentelor de alama, țipetele vioarelor, miorlăiturile clarinetelor își reîmpleteau sunetele și femeia săltând în jurul bărbatului, iar bărbatul în jurul ei, pereții sălilor se puneau în mișcare împreună cu bolțile și lespezile pardoselii, cu castelul cât era de mare, cu câmpiile ce-l înconjurau, cu munții ce mărgineau aceste câmpuri în zări, cu pusta, cu Ungaria toată, ce, dintr-o parte in alta, nu juca decât același singur și uriaș ceardaș. Dar Eros sufla peste năluci, căci nu între umbre avea el sa afle sufletul pe care îl căuta închegat în viața trupească, și care, totuși, primind să se desființeze în a lui Thalassa, ar fi adus pacea de veci a obșteștei desființări.
O asemenea prefacere a lui două în una, ce ar fi reazvârlit universurile în nimicirea osebirilor din care, o data cu nașterea lor, s-a aprins scânteia vieții, ar fi fost și încetarea oricăror lupte, precum și începutul bunătății morții celei fără de înviere.
Și fiindcă cei neîntrupați, zeii, știu și văd tot, Eros nu întârzie prea mult să descopere țărmul poleit de lună de-a lungul căruia – cu totul departe peste valuri – dormea un cuib de alba marmură printre galbenele înfloriri ale unor primăvăratici iasomii.
Pompeiana clădire căreia atavica dragoste de frumos a unui grec din Imbros îi detese corp pe apropiatul țărm al Asiei ascundea între pereții ei de marmoră și sub alba rețea a pologului unui pat din lemn de trandafir pe Caliope, fiica lui de treisprezece ani care îi era mai scumpă ca orice și care își zâmbea acolo, legănata de visuri albe, nevinovăția.
Luna, sidefându-și lumina peste casă și grădină, peste țărmi și mare, străbătea prin geamuri și-și prăfuia argintul albăstriu și roz pe marmore și pe alabastrul corpului. Dar, o data cu razele lui Selene, o înfășurară și fluidizările lui Eros, care, din depărtarea depărtărilor, o descoperiseră, umplându-i visul cu corpul și cu chipul lui Thalassa și străfulgerându-i-le în simțuri și în simțiri.
Iar neîncetând de a se face zmeu și neîncetând să-i fure buzele, el se înstăpâni cu încetul și peste gândul părinților copilei și spori într-înșii dorința pe care o aveau de mult s-o trimită la Odesa – în tovărășia unei doamne ce se înapoia în acel oraș – la niște rude pe care le aveau acolo, călătorie ce i-ar fi întărit sănătatea și ar fi dedat-o puțin și cu viața, cu lumea.
Ziua plecării, ce sosi în sfârșit, puse în mișcare vasul pe care Caliope se urcă sub un cer de cristal azuriu și pe o mare albastră cum este apa unor lacuri din Pirinei închisă în cupa scobitelor stânci.
Dar cu cât vasul se depărta de țărm, pe atât o ușoară adiere își flutura tot mai puternic aripele. Căpitanul, care nu trăise zadarnic viața valurilor, presimțise o putincioasă vijelie, iar în prevederea ei, își luase măsurile.
Și nici nu se înșelase, căci nu trecu mult și marea tresări adânc. Niște nori ce ieșiseră ca din pământ se așezară în fața vasului și urcară grăbiți culmile cerului. Apa, bătută ca de mii de bice, se spumegă. Brazde puternic răsturnate o săpară. Alți nori, Dumnezeu știe de unde veniți, se uniră cu cei dintâi și valurile își începură lupta. Pasagerii coborâră în saloane și cabine.
Zbuciumată de ape, corabia părea că se oprește, că nu mai este purtată înainte nici de aburi, nici de pânze. Într-o clipă, matrozii obloniră ferestrele. Tunetele nu se auzeau încă, dar fulgerele își încrucișau săbiile, departe.
Peste insulă, care zăcea tocmai la celălalt țărm al mării, furtuna, fiindcă vântul venea dintr-acolo, bântuia cu o grozăvie și mai fioroasă.
Dar Thalassa își închisese obloanele încă de la începutul ei și se culcase pe pat. Ochii lui, țintiți pe întunericul roșu al cărbunilor, îl cufundară în curând într-o groapă de întuneric…
Vasul, în vremea aceasta, scurta depărtările ce-l despărțeau de insulă, cu toate că abia își mai croia drumul printre valuri. Căpitanul, care simțise că vijelia îl fură cu totul din drumul Odesei, cercase cu ajutorul pânzelor și al cârmei – cu al mașinii – să înfrângă marea și vântul.
Asmuțit de Eros, Eol, nevăzut de ochi omenești, se cocoțase tocmai în vârful unui catarg și, hohotind de bucurie prin funii, împingea de acolo vasul, ca și cum i-ar fi luat el comanda, către zările preursirei lui. Izbite de valuri, obloanele și geamurile ferestrelor închise zornăiau ca niște tipsii de aramă, iar grelele roți ale carului de foc din nori își uruiau sus rostogolirile.
Dar bubuirea unei căderi de trăsnet în apropierea insulei aruncă pe Thalassa în picioare. Noaptea dimprejurul lui era însă mai neagră ca oricând și căminul, în care cărbunii se stinseseră, zăcea mort și nedeslușit în mijlocul ei.
Singura cugetare ce-i licări atunci în minte fu că el a murit, iar groaza ce-l cuprinse, în loc sa-l ducă spre fereastră, îl dete înapoi spre pat, îl răsturna de-a lungul lui, și, îndeplinind ce trebuia să se întâmple, îi agăță de colțul buzelor înflorirea albilor ghiocei cu care ielele îi dăruiesc pe cei care i-au prins în horele lor…
Dar cerul ce se scufunda cu totul în catran își cobora peste mare urgia și, în curând, nu mai fu nici insulă, nici mare, nici cer… în curând nu mai fu nimic…