Și iubirea ei fu tot așa de arzătoare cum era focul lunii iulie, ce mergea spre sfârșit.
Iarba de peste întreaga întindere a stâncii era acum uscată până la rădăcină. Singură marea, dar și ea numai în apropiere de țărm, era verde. Soarele îneca în lumina lui orice alta culoare.
De pe vapoarele de aur ce însuflețeau cu trecerea lor înflăcăratele depărtări, pereții insulei se înfățișau ca niște steiuri de diamant, afară de clipele în care soarele, dându-le foc din orice parte, îi schimba într-un alt soare, ce părea că iese din mare.
Nimicindu-si sufletul în Thalassa, Caliope încetase de a fi cea de altădată. Orice trufie, mândria chiar se înstrăinaseră de dânsa. Ea nu se mai socotea – și poate cu adevărat că nu mai era – decât o parte din corpul lui și se mișca numai încotro o ducea el.
Din parte-i, ea izbutise să sape o prăpastie între dânsa și trecut, să socotească pe părinții ei morți și să nu mai trăiască alta viață decât cea de sub buzele lui.
Acest pisc din șirul de munți ce singur n-a fost înghițit de mare și pe care – zice-se – Omer își păștea caprele, își retrăia în Thalassa păgâneștile flăcări și în Caliope, driadele si nimfele.
Sărutările lor se aprindeau, din zori, în vârful farului; își deșirau coloanele de mărgean roșu și de rubine focoase pe țărmul mării și pentru că aproape una și aceeași simțire ardea în ele, aceste sărutări răzlețeau în spațiu uriașe valuri de foc, ce urcau până spre Drumul-Robilor, ce despleteau cometele, ce le îmbrânceau spre soare și ce, apropiind între ele corpurile cerești, păreau că le vor arunca înapoi, către obârșia lor, spre a le desființa într-însa.
Pământul și marea, cerurile, în orice adâncimi și înălțimi, erau o nemărginită și arzătoare urzeală de zdruncinări. Sub lumina ce se împrăștia din ele nu mai era nici apropiere, nici depărtare, nici culoare și nici formă.
Noaptea, alte înflăcărări se destăinuiau. Ca și cum s-ar fi înmulțit, grupările stelelor înviau cerurile cu un fel de zori albastre.
De pe pământ, din cele mai depărtate ținuturi ale lui, se încrucișau vesti îngrozitoare. Aci venea știrea că ape curgătoare, cu lărgimi ca ale unei jumătăți de Dunăre, secau pe neașteptate și aci că păduri cât România de întinse luau foc din chiar senin și ardeau până la rădăcina copacilor. Înecurile și focurile ștergeau sate și orașe din fața lumii. În New York, în Paris și Berlin – până și în Petersburg – oamenii cădeau de căldură pe străzi și mureau.
La aceste se alăturară și alte grozăvenii; surpări de pietre înflăcărate ce se prăvăleau din cer, izbucniri vulcanice, ridicări neașteptate ale fundurilor oceanului, valuri de o înălțime de peste o sută de metri ce se năpusteau peste țărmi și prăpădeau orașe de peste patruzeci și cincizeci de mii de locuitori, în sfârșit, cele pe care le povesteau astronomii, despre cer și despre soare. Și, în adevăr, într-o țară oarecare, soarele răsărise roșu, în alta roșul lui se schimbase într-un verde fulgerător, în alta, se albise, iar cerul, îndată ce el apunea, se mohora ca sângele.
Dintre învățați, cei care vestesc că are sa fie vreme bună sau rea dau în vileag că peste un ținut din partea de apus a Americii s-a potopit o ploaie de apă în clocot și că, pe locurile peste care s-a vărsat, au fiert bucatele pe câmp. Alții, vorbind despre cutremure, spuneau că ele au crăpat pământul, în unele părți ale lumii, până la mijlocul lui și că, prin crăpături, au buștit afară aburi groși de catran și de pucioasă. Căpitanii de vapoare înștiințau și ei ca o insulă cât a opta parte a Franței se ducea încet la fund, și că alta – aceasta mai mică – s-a făcut nevăzută într-o singură noapte.
Vârtejurile pe mări, pe râuri și pe uscat, ce se răsuceau nebunește și ridicau apa sau pulberea până la cer, ruperile de nori își aduceau și ele partea de nenorociri.
Pe lângă aceste tulburări ale lumii cosmice, nășteau însă și cele dintre popoare, cât și cele ale simțurilor omenești.
Un vânt de nebunie trecuse prin toate sufletele și atinsese toți creierii. Omul se reînapoia spre bestie. Demnitate, rușine, lege, totul era lăsat la o parte. Cei mai mulți dintre oameni nu mai respectau nimic și nu se mai respectau nici pe ei. Gomorile și Sodomele răsăreau ca din pământ. Palatele regilor se prefăceau în case de prostituțiune. Și, ori dincotro, se zvonea despre scufundări în smârcuri ale celor mai renumite virtuți. Nerușinarea împreunărilor plecase sub dezlănțuirea ei pe cei mari deopotrivă cu cei mici. Ziua namiază, stradele și piețele orașelor vedeau lucruri nepomenite. Nu numai prejudecățile, dar și normele erau lăsate la o parte. Nu numai bărbații maturi, ci și tinerii și copiii se dau pe voia lui Priap, care îi făcea paloșe sau teci, înnebunindu-i de plăceri și aruncându-i jos morți. Sufletul și corpul și-l târa fiecare prin orice noroaie. Bătrânii își regăseau bărbăția și mureau cu mulțumirea că au întinerit.
Dar, deși în cer și pe pământ nu stăpânea decât aceeași năzuință de obștească apropiere, dânsa, pornită cum fusese din sufletele lui Thalassa și din al Caliopei, da, la rândul ei, în oricare din mișcările pe care căuta să le îndeplinească, de aceeași stavila de care se izbise și dragostea lor, iar, cu toate că din puțin lipsise ca tot ce are ființă în cer și pe pământ să se surpe într-o desăvârșită nimicire, acest tot se păstrase neatins în întregimea alcătuirii lui lăuntrice și în cea a înfățișării lui.
Și fiindcă atât Caliope, cât și Thalassa ajungeau să priceapă că nu va mai fi dat ca un bărbat și o femeie să fie îmbrânciți unul spre altul de o dragoste mai pătimașă și să se iubească mai mult, nu mai era pentru dânșii umbră de îndoiala că desființarea unui suflet în altul nu va fi atinsă de nimeni, oricare ar fi puterea clipei ce ar lucra în acest scop.
Neputința ce le izbea astfel iubirea, împiedicându-i să urce culmea dincolo de care, nemaifiind înălțime, nu ar mai fi decât prăpastia cea fără de nume, deștepta în Thalassa înfiorătorul gând că moartea ei singură ar azvârli cu totul sufletul ei în al lui, pe lângă că lui i-ar redeschide porțile de diamant ale ținuturilor himerei prin care îl purtase odinioară atât de sus și de departe înaripatul cal.
Neîncetat mai stăruitoare, neîmpăcata și cumplita cugetare îl urma și deștept și în vis, cobora câteodată în brațele, în mâinile și în degetele lui, îl făcea să se vadă apăsându-i bătăile inimii sub cele ale inimii lui și strângându-și degetele împrejurul ademenitorului gât de lebădă pe care, prin închipuire, îl sfarmă în mijlocul zvârcolirilor trupeștilor plăceri, ce-l ajutau să-i fure sufletul în chiar clipa trimiterii schingiuitului corp în moarte.
Iar pentru că tot ce se cugetă puternic trebuie fără doar și poate să se îndeplinească, – în timp și loc – așa și groaznica plăsmuire ce i se închegase în minte apropia ceas cu ceas ziua în care ea urma să se schimbe în fapt și care, pe negândite, ca și cum i-ar fi luat pe amândoi de mâna, îi respinse în sanctuarul unde se iubiseră întâia oară, îi redete recelui jertfelnic și reazvârli peste dânșii nimicitoarele aiurări ale patimii și ale vârstei.
Ușoare și mângâioase, la început, degetele i se strecurară atunci, cu de la ele voință, de-a lungul albului grumaz. Ele urcară apoi mai sus și, cu dezmierdări, aci dulci, aci glumețe, i se opriră pe gâtlej, îl cercuiră, catifelate, cu brățara lor; se strânseră din ce în ce mai mult asupră-i, și, schimbându-se în nemilostive încleștări, o duseră, în ciuda trupeștilor răzvrătiri, pe care el i le stăpânea cu unul din brațele lui, în ciuda deznădăjduitelor scrâșniri din dinți și a șuierătoarei răsuflări, într-un soare alb, unde ea nu mai fusese, și ce, în loc s-o ardă, o îngheță; într-un soare care o umplea, totuși, cu nemărginita bucurie că sufletul ei încetează de a fi, fără ca însă să nu își urmeze viata, căci și-o revărsa să și-o trăiască în Thalassa.
Dar, împreună cu cea de pe urmă zvârcolire a Caliopei și o dată cu buzele ce i se învinețeau și cu răceala ce i se urca de la degetele picioarelor și mâinilor la inimă, din Priap, a cărui îndârjire trecuse de culme, încordarea lui cea presus de fire pornea scurte și repezi țâșniri de sânge, ce înlocuiau cuminecăturile preasfinte cu jalnicele dâre ale desăvârșitelor istoviri… Prăvălindu-se, la urmă, de-a lungul pereților jertfelnicului și prelungindu-se pe lespezi, jos, despărțindu-se, în sfârșit, în mici-mititele ramuri, acest sânge – cel al marei ispășiri – lua drumul deschizăturii sanctuarului și, răzbind afară, era sorbit, încet-încet, de soare, băut de el și primit ca un prinos de la el plecat și la el înapoiat…