Thalassa

Sub trandafiriul amurg, Thalassa se întoarse în odaia din far. Lungit pe pat, clipa pe care o trăise își urma adâncirea în sufletul lui. Lâncezirea în care ea îl aruncase îi ridicase nu numai cunoștința timpului, dar și a locului. Pe eul lui cel vechi îl căuta și nu-l mai afla. O altă entitate se altoise pe cea care fusese a lui. Era același, și era altul.

Avusese de trecut numai un prag, însă dincolo de el i se deschiseseră în față lumi de senzații a căror ființă nici n-ar fi lămurit-o mai înainte. De fapt, poate că în corpul lui Thalassa nu mai era Thalassa, sau, dacă mai rămăsese ceva din el, acest ceva nu mai trebuia să fie ținut în seamă.

Sufletul său fusese aproape scos afară din locuința pe care și-o clădise odată cu intrarea lui în viața pământească, și înlocuit de al lui Eros, care îi luase cu împrumut corpul spre a-și face din el o vremelnică îmbrăcăminte.

Schimbarea trupească pe care zeul o îndeplinise asupră-i nu i se înfățișa decât prin neînsemnătatea unei ușoare răni, însă abisul pe care ea îl săpase într-însul era nemăsurat.

Afară, noaptea destindea peste insulă ca niște grele aripi de corb. Văzute prin pervazurile ferestrei, împrejurimile farului se frământau ca năluci negre. Marea era și ea neagră, iar nori furtunoși cerneau văzduhul.

O descordare și o îndurerare a tuturor mușchilor îi depărta însă somnul de ochi. Fără voie, privirile i se duceau printre cutele norilor pe care îi vedea prin geamuri și de-a lungul cărora soarele, uitându-și dârele, scapără scânteieri ca ale spinelei si almandinului, ca ale piropului și morionului.

Dar somnul, spre ziuă, îl urca spre împărăția lui. Valurile își încetaseră zbuciumările și zorile se vărsau limpezi. Binefăcătoare, o adiere împrăștia peste tot un fel de fericire, era ca o proslăvire a vieții în ciuda neajunsurilor sau chinurilor pe care le cuprinde în ea. Iar când soarele se ridică, văzduhul se umplu cu rostogoliri de nori albi și azurii, ce aci se făceau pasări și corăbii cu aripile și pânzele întinse, aci munți și văi prăpăstioase, sau oști de uriași și șiruri de cai, cu sărituri în doua picioare și cu pete de sânge pe nările lor spumate. Dar norii de la răsărit, cât și cei de la apus ajunseseră de se împreunară și întreaga întindere a cerului nu mai fu în curând decât o trandafirie fulguiala de petale de flori de piersici.

Thalassa deschisese ochii în mijlocul acestei frumuseți. Dar din acea zi începu pentru el o viață nouă. Vârtejul de flăcări își urma încolăcirile pe care și le azvârlea pe după brațele și picioarele lui – cu care îl lega cot la cot. De-ar fi fost ziua sau noaptea, focul cumplit nu înceta să-l mistuiască. Prisosul de tinerețe și de putere se revărsa, ca de la sine, din cupa prea plină.

Eros își iubea alesul, dar totdeodată își răzbuna de împotrivirea ce întâmpinase din partea acestui suflet ce se închisese în el ca într-o cetate. Istovirea pe care i-o pricinui îi puse astfel în auz șuierări ca de crivăț. Amețeli îl lipseau de siguranța mersului. Din timp în timp, îi pierea până și văzul, iar voința să facă vreo mișcare mai obositoare îl părăsea.

August și septembrie desfășurară călduri cu totul mari. Deși toamna se apropia, el s-ar fi putut crede în toiul verii. Moliciunea ce-l covârșea nu mai era de biruit. Abureala dimineților urma să îl țină în ea ca într-un mărgăritar trandafiriu. Marea și insula gâfâiau. Plantele din familia balsaminelor – cine știe de ce vânturi însămânțate pe stâncă – își suspinau parfumele încâlcindu-și-le unul într-altul. Întărâtate de soare, firele de iarba își pregăteau rodniciile viitoare. Garofițele de câmp, romanițele și gălbenașii, în căutarea vreunei urme de umezeală, pe care n-o găseau, își înfigeau cu neastâmpăr rădăcinile printre crăpăturile pietrelor și, scurse de snagă, se ofileau. De la o floare la alta și de la un fir de iarba la celălalt se petrecea un schimb de împreunări nevăzute, precum este cel de la nesfârșitul de mare la nesfârșitul de mic. Căci și între ce se vede și între ce nu e văzut a fost și va fi aceeași puternică și neînțeleasă legătură ce apropie pe floare de floare și pe om de Dumnezeu. Marea, în vremea aceasta, era sorbită, strat cu strat, de soare ce, ridicând-o spre el, o schimba în aburi, și ce, subțiindu-i și pe aceștia dincolo de marginile cunoștințelor, le smulgea trăsnetul ce înfășoară pământul cu șerpuiri de foc ale căror iuțeli abia încap în mințile de tot înalte.

Vântul se juca cu mireasma florilor, își încărca aripile cu beția din ea și plămădea – ducând-o uneori mai sus, alteori mai jos, și supunând-o când frigului și când căldurii – taina unor lumi ce nu numai că nu pot să fie văzute, dar ce nici nu se pot închipui. Iar atât în acele lumi, precum și în cele care cad sub simțurile noastre nu lucra decât aceeași îmbrâncire căreia i s-a dat numele de dragoste sau de afinitate și al cărei scop pare să fie desființarea totului în o obștească asemănare.

Nervii ce se încordează sau se dezcordează numai după întipăririle primite dinafară și pe care le duc apoi la creieri, își vedeau schimbate însușirile firești. Cunoștințele cu care era pus în legătură pe aceasta cale se depărtau în adevăr neîncetat mai mult de cele care se află la îndemâna celorlalți oameni. Spre a ieși din starea în care căzuse i-ar fi trebuit puteri pe care nu le avea. Clipa temută și dorită se așezase în el ca un stăpânitor crud.

Cufundați în adâncimile de sub frunte, ochii lui, a căror sclerotica se ofilea, își sporeau strălucirea, încercuind-o cu cele două șanțuri vinete ce se săpaseră sub ei – jgheaburi prin care i se scurgea tinerețea și viața. Vederea i se exalta, îndoind pentru el mărimea lucrurilor și vioiciunea culorilor.

Tendoanele picioarelor și brațelor abia mai ascultau de poruncile ce li se dau de nervi. O lâncezeală aproape femeiască îi întârzia mișcările, trăgănindu-i-le pe un ritm molatic. Frumusețea corpului și chipului nu-i fusese atinsă de istovirea ce-l dobora; ea își pierduse numai din bărbăția și sănătatea ei.

Rătăcind fără scop și când într-o parte a insulei, când in alta, el lăsa brațele să-i atârne în voie și se târa mai mult decât umbla. Mintea îi era tot într-o vreme lipsă de la orice. N-ar fi știut nici daca e senin, nici dacă sunt nori, nici dacă e frig, nici dacă e cald. Era dus dincolo de lumea pământească.

Dar amintiri din scurtul lui trecut îl redau vieții zisă adevărată. Locuirea lui în Sulina îl recucerea.

Cât de frumos era, sau i se păruse lui, acel oraș. Călare pe unul și pe celălalt țărm al Dunării, sub un cer oriental, și oglindindu-se în micile valuri albastre ale marei curgeri de apă, acest oraș se rezema în dreapta și în stânga pe nesfârșitele bălți ale Deltei. Frăgezimea trestiei și a papurei îl înfășură cu verdea ei manta, pe când, în fața lui, marea alerga, impunătoare, spre zări.

Șirurile de case cu două rânduri își culcau peste strade, sub tânărul soare al lui aprilie, prelungirea umbrelor viorii. Clădite după chipul locuințelor din climele calde, ele aveau terase în loc de coperișuri și, deasupra lor, înfloreau leandri și rodii. Ferestrele erau, mai toate, apărate de soare prin jaluzele verzi sau galbene, dincolo de care scânteiau prin crăpături ochi de zori sau ochi de soare. O! dintre atâtea fete ce-i aruncaseră de după ele trandafirii arzătoarele zâmbete, de ce, prin vraja unei minuni, nu se ivea clipa de purpură care sa strămute pe vreuna în insulă, pentru ca dânsul să-i cadă în față, trăsnit.

Dar Sulina, ca și toate celelalte orașe cu zâne, se învălmășea departe, râdea și cânta fără sa-l știe, și el rămânea rob al nemilostivei culmi, pisc prea înalt, dar pe al cărui vârf, legat ca pe un rug, ardea de viu întocmai după cum ardeau creștinii din care Neron își făcea masalele la treptele împărăteștilor lui scări.

Sosirea vaporului Comisiunei, poruncit să aducă trebuincioasele întreținerii pe alte trei luni, era așteptată de el cu înfricoșata nerăbdare cu care osânditul la moarte așteaptă vestea ce are să-i hotărască soarta. Se gândea să ceară căpitanului – și aceasta nu era prea greu sa i se învoiască – înlocuirea pentru o săptămână cu vreunul din oamenii de pe vas, timp pe care îl va petrece în Sulina. Neapărat că, o dată acolo, nu s-ar fi înapoiat în insulă cu nici un preț și – cine știe? toate se pot întâmpla – n-ar fi fost cu neputință ca vreuna din îmbătătoarele malteze ale orașului să-si oprească ochii de jeratic asupra-i.

Flori de Orient, cum sunt de obicei femeile acestor locuri, mai toate sunt crini și boboci de trandafir aproape deschiși înainte de vreme și mai toate sunt gata să soarbă – între treisprezece și patrusprezece ani – flacăra cât de aprigă a celor mai pustietoare patimi. Își aducea aminte că una, fată din părinți cu dare de mână, nu fusese oprită nici de vârstă și nici de împrejurările care o azvârliseră, prin naștere, pe o treaptă lumească înaltă, spre a se face nevăzută cu ciprioticul găligan de pe un vas de mărfuri ce se adăpostise de furtună în port.

Și de ce nu i s-ar fi întâmplat și lui la fel? Pentru întâia dată s-ar fi văzut oare un asemenea lucru, și nu știa el, până și din basmele pe care Halimaua i le deșirase în minte, ca nu tocmai rar fete de împărați își jertfiseră însăși viețile de dragul unui băiat frumos? Cât despre el, pentru fata care l-ar fi iubit – săracă de-ar fi fost – n-ar fi găsit oare într-însul mijloacele să se ridice deasupra celorlalți oameni și s-o dăruiască cu toate podoabele lumești făcând-o și cea mai fericită dintre femei? Căci se află oare putere mai mare decât a patimei și nu se schimbă ea, de câte ori e arzătoare, în vâjeietoarea coardă de arc de pe care săgeata ce pleacă se duce să lovească drept în țintă?

Dar vaporul Comisiunei, ancorând în sfârșit în fața insulei, îi tăia orice nădejde. Nici unul dintre slujitorii lui nu primi sa ia răspunderea îndeletnicirilor farului pe un timp cât de mic. Căpitanul îi făgădui numai că îi va înainta cererea la Sulina și că i-o va sprijini.

Plecarea vasului îi spori îndârjirea. Octomvrie, ce venise, se încărcase cu prisosul de putere al verii ce urmează să lucreze în fructele coapte pentru ca ele sa așeze, după ce vor cădea la pământ, prin sâmburii lor pregătiți pentru aceasta, temeiurile vieții unor viitoare generații de pomi.

Așa se întâmpla și în simțurile lui. Ele, cu toate că aerul se înviorase, fuseseră bătute de o prea mare zdruncinare pentru ca făptura lui sa nu cheme viața prin toate fibrele și porii.

Pustnicia pe care o ceruse cu atâta dor i se făcuse groaznică.

Ar fi părăsit insula înot numai sa iasă din ea. Dar mintea îl îndrepta grabnic către un alt mijloc, și el se mângâia cu nădejdea unei apropiate mântuiri.

Luntrea cu care venise acolo nu-l aștepta ea, în adevăr, trasă pe uscat de trei luni, și avea el nevoie de altceva decât de pânza pe care o tăiase spre a-și coperi patul și masa, și pe care, din câteva împunsături de ac, ușor o putea înnădi la loc?

Când însă se duse spre țărm, își dete seama ca soarele îi scorojise lemnul, ce se afla găurit pe locuri de mai înainte chiar – găuri pe care le astupase cum putuse la plecarea lui din Sulina – și că acum acest lemn îi rămânea în mâini.

Și fiindcă în zadar își tot aștepta liberarea, ea nemaisosindu-i, dânsul se opri la gândul să-și facă o altă luntre, cu scânduri smulse de prin odăi.

Această lucrare pe care o și începu, și ce-l duse la sfârșitul lui octomvrie, nu-i fu însă de vreun folos: Eros, ajutat de Eol, îi pregăti cumplita dezamăgire să i-o răpească de pe țărm tocmai în seara când o dedese gata și să i-o zdrobească de stânci.

Thalassa trebuia dar să-și îndeplinească osânda, să rămână robul și totdeodată împăratul insulei, și, uitându-se cu ochii țintă în golul ce i se deschidea în față, să întindă asupră-i urzeala pe care era preursit – întocmai ca Dumnezeu – să țeasă lumile închipuirii.

Dar o dată cu timpul care se scurgea, scădea și dorul lui de a se întoarce la vreun țărm. El se deda cu grozăvia și cu frumusețea insulei, și corăbiile ce treceau în largul mării nu-l mai furau către nici un țărm…

Ele treceau, lăsau dâre pe luciul apei, însă atât corăbii cât și dâre se ștergeau, pe când apusurile ce se înecau tot mai mult în nori șiruitori de sânge îmbrânceau pe Thalassa în roșia epodă a vârstei de flăcări…