Noiemvrie și decemvrie îi măriseră dezechilibrarea nervoasă. Boala își urma fireasca desfășurare. Ea avusese un început și trebuia sa aibă o culme.
Sanctuarul din stâncă fusese părăsit de el și vântul singur se strecura înăuntru și se văieta prin colțuri a deznădejde.
Pe sub stânci urlau hăuliri ca de lupi ce veneau dinspre larg, iar întinderea verzuie era arată adânc de plugurile Austrului și de ale lui Boreu.
Răsturnată, brazdă cu brazdă, marea horcăia de la răsărit la miazănoapte și de la miazănoapte la răsărit, și aci o pornea să se adâncească în văi cu funduri de iad, aci își ridica valurile spre cer – piscuri de munți spumate de zăpadă.
Thalassa, afară de vremea pe care i-o lua întreținerea aparatelor înmulțitoare ale luminii, își dormea viața cu ochii deschiși.
De sub larga vatră cu cotlon a odăii vechiului paznic, flăcările lemnului și cocsului își unduiau apele portocalii și albastre de-a lungul pereților, le mișcau pe tavan și podeală, le aprindeau și le stingeau și împrăștiau flori roșii, flori de purpură, flori rubinii, ale căror mărimi și forme erau nespus de felurite. Ciorchini de verbine, mănunchiuri de camelii sângeroase, flori de rodiu aprinse ca dogoritoarele pofte trupești, răsuri și maci cu petale de foc, micsandre având pe ele o scânteietoare catifelare de aur roșu, pâlpâiau prin aer, se agățau de pereți și tavan, se așterneau pe jos. Afară zilnic mai grabnica alunecare a soarelui spre mare, și zilnic mai puțina lui rămânere pe cer, îi apleca razele pieziș încă de la orele trei, fulgerându-le prin fereastră în cele mai depărtate unghiuri ale odăii. Geamurile, izbite de răceala vântului, închegau pe fața lor frigul și-l cristalizau în mari plăci de fluorină purpurie.
Roșul de peste tot se îmbina cu mistuitorul foc din el, cu roșia epodă ce, înfrigurându-l, îi învierșuna unul câte unul simțurile.
Văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul se povârneau deopotrivă și cu aceeași repeziciune spre degenerare – dacă, totuși, degenerare poate să fie numită supraactivitatea ce făcea ca organismul său nervos sa îndoiască senzațiile primite, și să-i dea, în aceeași vreme, putința să le traducă în valori ce se depărtau de cele obicinuite.
Treptat, ele ajunseră chiar să treacă de pe tărâmul orânduit fiecăruia pe al celorlalte. Deseori i se întâmpla acum să vadă prin auz și pipăit, prin gust și miros, și foarte des iar era înșelat asupra firii adevărate a lucrurilor. Până și fierul, piatra și lemnul erau, pentru el, aci cumplit de aspre la pipăire, aci moi ca mătasea și catifeaua. La aceste dări pe față ale boalei ce urca în el se alăturară altele: împungeri ca de vârfuri de cuțit i se înfigeau în creieri. Gâtlejul i se îngusta. Otihneli îl zguduiau. Un nod, ce i se plimba prin esofag, ii tăia răsuflarea. Amețeli îi ridicau siguranța mersului. Scara farului, încolăcită asupra-i ca un melc, nu-l mai răpea din fugă între geamurile vesele ce apărau lanterna de ploaie și vânt. Cu vâjâiri în auz și cu un val de sânge ce-i zvâcnea între tâmple, nu mai putea sa ajungă acolo decât oprindu-se din trei în patru trepte. Dimpotrivă, la coborâre, spirala groaznică îl apuca în amețitoarea ei răsucire, și, încleștându-i mâinile pe lemnul rampei, îl silea să închidă ochii spre a înfrânge ispita întunericului ce, de jos, lungea spre el brațe de beznă, brațe cu care să-l surpe în neființă.
Dar boala, cu toate că-l luase aproape deplin în stăpânire, nu-i micșora sârguința pe care trebuia s-o aibă întru îndeplinirea datoriei. De cum scăpăta soarele, farul își crăpa ochiul peste mare, înfrunta cu trâmba lui de lumină – pe rând roșie și verde – valurile dezlănțuite, vântul și întunericul. Dar largul mării, oricât de frământat sau de liniștit s-ar fi întâmplat să fie, nu-i mai răpea visurile spre lumile pământești…
Orașul în care se pomenise de mic: Smirna; cel în care îl bătuseră, mai de curând, împrejurările vieții: Sulina; locurile cele multe în care fusese purtat de soartă – câte o clipă în unul, câte una în altul; lumea cât este ea de mare; nimic din tot ce-i mișcase simțirea și i-o îndreptase când spre o dorință, când spre alta nu-l mai arunca în mreaja poleită a înșelăciunilor. Mintea i se golise de oaspeții drăgăstoși ai vârstei trandafirii, întocmai după cum o casă, ale cărei ziduri s-au crăpat de cutremur, rămâne pustie de însuflețirea traiului ce o locuise cu puțin înainte. Întreaga lui făptură era mărginită de împrejmuirea împărăției lui Eros și acest zeu era sufletul și eul lui. Cutremurul trupesc ce, la început, nu se ivea decât dacă lui Thalassa i se întâmpla să se afle cu părțile mai gingașe ale corpului într-o atingere materială oarecare, se năpustea acum asupră-i, din chiar senin. Priap, ce e drept, era cel care se cuvenea să-i tragă păcatul, căci el îl bătuse pe arzătoarea nicovală a vârstei, unealta zguduitoarelor descărcări, cu ciocanul neîmpăcatelor plăceri…
Aluatul lui plastic nu-i fusese însă păgubit de neobicinuita dezvoltare a mușchilor, și nici de prea timpuria lui bărbăție; el își păstrase rara frumusețe a modelăriei, dar pe întreaga întindere a pielii nu se mai încrucișau repezile fulgere ale luminilor ce se joacă peste strălucitoarele meșteșugiri ale bronzului smuls de curând calupului. Un fel de poleiala searbădă îl înfășura cu întunecarea unei ofiliri. Chipul lui singur câștigase o caracteristică mai puternică. Cercuirea ochilor i se adâncise și i se lărgise și, pe sub pleoapele lui vinete, privirile i se aprindeau în mijlocul unor sclerotice înecate de purpură capilară. Jgheaburile din preajma lor își prelungiseră săpăturile până în dreptul umerilor obrazului, iar cu cât el își năruia mai mult făptura trupească în mistuirea plăcerii, focul de sub cotlon, cu mișcătoarea lui perdea de lumină și de umbră, îl înveșmânta cu frumuseți mai tulburătoare. Închipuirea lui, încordată cât nu se mai putea, își avânta zborurile către orice înălțimi cu o îndrăzneala neasemănată.
Formele pe care, la început, ea le înseilase abia pe colțurile de întuneric sau de lumină ale odăii, păreau a fi ajuns în preajma hotarului, dincolo de care amăgirea încetează, sau se schimbă în ceva ce, daca va fi tot amăgire, este însă aproape deopotrivă cu cea în mijlocul căreia trăim. Fenomenul pe care știința, neputând sa-l deslușească, l-a numit halucinare și cărui obștea i-a zis vedenie își înmulțea mrejele în care îl ținea prins și înainta cu iuțeală către desființarea celor de pe urmă osebiri dintre lumea ce e în afară de om și ce nu pornește de la el, și dintre cea pe care o poartă în el, ce pleacă numai de la dânsul și pe care o preface când vrea și în ce vrea. Dar, după cum nici Ideea absolută, din care s-au desprins toate universurile, nu s-ar fi putut închega în nenumăratele osebiri de ființe și de lucruri dacă nu s-ar fi azvârlit afară din concentrarea ei, tot așa și universul ce era gata să ia viață din sufleteasca lui plăsmuire își avea însuflețirea potrivită pe puterea de la care primise ființa și, fiindcă ideațiunea omenească e izbita de o nestatornicie fără seamă, se întâmpla că și universul către a cărui înfăptuire Thalassa căuta să ajungă sa nu se îmbrace decât în cuprinsul unei clipe cu înfățișarea adevărurilor statornice.
Vaporul ce se înapoia la mijlocul lui decemvrie îi aduse, o data cu voia pe care o ceruse sa părăsească pe cincisprezece zile insula, un înlocuitor.
Cu toate aceste, Thalassa, care nu s-ar mai fi despărțit cu nici un chip de stânca pe care îl încătușase Eros, spuse căpitanului că pe de o parte se simte întremat și că, pe de alta, a sfârșit prin a se obișnui cu singurătatea, adăugând și credința ce avea că, dacă ar relua pentru un timp viața de oraș, la urmă – când s-ar întoarce în insulă – ar suferi mai mult. Vaporul se înapoie la țărm fără el.
Dar, în acea seară, roșul amurg al zilei de iarnă viscoli sub fereastra lui o fulguială de ninsoare ce îmbrăcă insula în cutele de argint ale unei regești hlamide cu puf alb de lebădă. Sparți de crivăț, norii ce fugeau răniți ca niște paseri ajunse sub aripi de moartea alicelor storceau peste albeața acelei zăpezi șiroaie de sânge. În aerul uscat de ger țăcănitor soarele se cufunda în mare, roșu.
În odaia farului, o spăimântătoare exaltare a ochilor aruncase însă pe Thalassa într-o înmărmurire hipnotică. Clipiri de corpuri goale, ondulări de grumaji și de șolduri, provocări de sânuri pietroase, obrăznicii roșii de buze senzuale se îmbulzeau să-l ispitească, erau peste tot și nicăieri – se risipeau și se reîntocmeau, îl înconjurau cu vârteje de picioare blonde și oacheșe, cu rotunjimi de sânuri și de brațe, cu eleganțe de mâini străvăzătoare și cu valuri de păr pe care se aprindeau lumini albastre sau flăcări aurii și roșii.
Dar văzul nu era singurul simț care sa-l îmbrâncească spre culmile amăgirii: de peste tot îi soseau adieri încărcate cu mirosuri de flori de salcâm, de portocali sau de chiparoase, iar din florile himerice ce-l băteau cu aripi de miresme parfumele care-l cuprindeau în spiralele lor îl aruncau în beția tuturor viselor. Auzul își plăsmuia și el lumile lui. Sunete, când dulci și lungi, când izbitoare și vijelioase, îi picurau în minte. Viori și flaute nevăzute, ce întovărășeau nemărginit de duioase vocalizări omenești, îi cântau în inimă. Ființe cu frăgezimi de flori îi întindeau brațele, se apropiau de el, i se plecau peste umeri, îi netezeau părul cu degete de onix.
„O! Ești frumos, Thalassa! Thalassa, fii al nostru! Noi te iubim, Thalassa!” răsuna atunci de peste tot, erau cuvinte ce-i întindeau buze și sâni, și ce, în urmă, îl culcau ca într-un coșciug în clipa ce-l scurgea de vlagă, pe când pereții ce se dezbrăcau de purpura florilor își reluau, printre slabele licăriri ale focului ce se stingea, înfățișările cojite. Dar hăulirile lupilor dinspre largul mării răzbeau până în poalele stâncilor și, învălmășindu-i-se în auz, nu-i mai lăsau altă scăpare decât să-și doarmă recăderile în viața obișnuită a oamenilor.
Și zilele ce se duceau printre roșiile sfâșieri ale răsăritului și printre sângeroasele brazde ale apusului se duceau încet, i se păreau aci lungi de tot, aci scurte, dar nu conteneau să curgă…
Gustul și pipăitul, ce, pe la sfârșitul lui februarie, se asemănară celorlalte simțiri, îl târâră către alt vârtej: se hrănea cu pâine uscată și neagra, cu pește sărat și brânză, deșira, câteodată, și un număr de smochine, își îndulcea gura cu halva, dar se credea dinaintea unui ospăț strălucit.
Masa de brad la care sta se înflorea, sub pipăitul și vederea lui, cu argint și cu sidefuri meșteșugit înțepenite prin crestăturile și scobiturile lemnului și se încărca cu vase de preț, cu scânteietoare cupe.
Cezarul străfulgerat în el din prăpastia vremii se lungea atunci pe pat într-o rână, gusta lenevos din bucatele ce i se aduceau de sclavi svelți – cingalezi ispititori sau georgiani subțiratici – ciugulea dintr-o ciorchină de struguri cu boabe galbene, ori mușca dintr-o piersică și, lăsându-i sa treacă, punea pe cei mai copilandri să-i miște deasupra frunții apărători din moțuri de trestii roșii, din pene de struț și de păuni. Pe alții, cu gleznele picioarelor strânse în cercuri de aur bătute în rubine, îi îngenunchea în preajma lui, silindu-i sa i se uite lung în ochi, pentru ca să bea și din vinul voluptăților perverse pe care dânșii i-l turnau din plin din ai lor.
Nu mai era, prin urmare, nici unul – din cele cinci simțuri ale omeneștei alcătuiri – care să nu scoată pe Thalassa din lumea semenilor lui trupești. Negreșit, lumea în ale cărei graniți ele îl mărgineau trecea cu iuțeli fulgerătoare de la o înfățișare la alta, dar dânsa, în oricare din înfățișările ei – în cele mari, ca și în cele mici – era tot așa de adevărată ca și cealaltă.
Și apoi, daca e sa cugeți bine, oare visul și amăgirea nu sunt și ele tot viață? Și, dacă sunt, cine ar putea să spună că ce numim adevăr nu este și el un vis din care omul se deșteaptă prin moarte?…
Dar mâini catifelate – mâini aci de flori, aci de mătase – i se furișau de-a lungul gâtului, îi ajungeau sânii și, apucându-le sfârcurile, se jucau cu ele. Corpuri dumnezeiești, ale căror sexuri se topeau unul în altul, se lipeau de el, îl sileau să li se predea, primeau să moară sub buzele lui, și când, la rândul lor, străbăteau într-însul, îl nimiceau sub plăceri ce erau schingiuiri și ce, totuși, rămâneau plăceri.
Sunetele drăgălașe de muzici suave care armonizau aerul creșteau însă și se umflau fără veste. Nu mai erau sunete, ci scufundări de ceruri și de pământuri. Ele gâfâiau, călcau unele peste altele și, printr-un neașteptat punct de orgă, se desființau dintr-o dată în deliciosul leșin al bemolurilor desăvârșitelor istoviri.
De ce, cu toate acestea, își zicea el adesea, de ce tot ce întrupează și clădește omul cu închipuirea nu iese din întunericul nimicului decât spre a se întoarce într-însul cu aceeași grabă cu care s-a ivit? Și, socotindu-se mereu, se întorcea tot la gândul că ce ia fapt din nestatornicia minții nevoit e să urmeze mișcările acestei nestatornicii. Căci numai Dumnezeu, el, care este veșnic, are gânduri ce se desfășoară cu unde largi, care cuprind în ele bucăți de timp ce sunt noiane de veacuri.
El însă este om, și dacă îi este dată și lui putința să fie ziditor de lumi, trăinicia lor va fi cea pe care le va fi dat-o voința ziditorului. Această voință dar, ea singură, trebuie întărită, și Thalassa nu se îndoia că, daca va stărui într-însa își va smulge din suflet pentru o vreme mai lungă cel puțin pe tovarășa ce dorea – pe Eva cea nouă care să fie și să nu fie el, și care să nu se mai facă nevăzută decât atunci când va voi el, iar nu ca acum, când i se topește în brațe și sub buze în chiar clipa când o socotește mai cu desăvârșire a lui.
Și fiindcă pământul intrase în luna lui martie, o dată cu viața ce se reîmprăștia în tot, el simți că o putere pe care n-o avusese încă îi încordează și țintește gândul pe întrevăzuta de luni făptură, și pe care, până atunci, zadarnic o tot frământase, însprâncenându-i, prin închipuire, fruntea, dăruindu-i ochi de fața valurilor, păr ca firele toarse de soare, sâni de copilandru, șolduri înguste și picioare lungi, și amestecând în ea, fără să știe ce este androginizarea, tot ce este mai frumos la fată și tot ce este mai fermecător la băiat.
Căci pe cea care va fi suflet din sufletul lui oare n-o voia el minunea între minuni – albă ca luna – subțiratică ca georgianii zvelți – pisicoasă ca ciudatele priviri din galbenii ochi ai cingalezilor, iar pe buze cu mărgean roșu, și cu toate că ruptă din lună și din soare, sfioasă cum sunt zorile când își ascund în aurul părului flacăra obrajilor?
Dar dacă această zână a tuturor zânelor se va fi întrupat întâia oara pentru el seara sau dimineața, noaptea sau ziua, la ce s-ar întreba și pentru ce s-ar spune?
Ce este de căpetenie a se ști este că dânsul își scoase cu adevărat această coastă dintre ale lui și că, în seara în care i se destăinui, patul său pe care o zărise culcată se făcuse nevăzut sub plușuri vișinii și sub perini de catifea cusute în aur roșu.
Vie cu totul, și goală cum e Danaea lui Tizzian când e ispitită de Jupiter, un braț ea și-l ținea sub cap și, ascunzându-și privirile șirete și sperioase pe sub crețele gene, mâna cealaltă întocmea atât de ceruta foaie de viță de prin unele muzee…
Micii și abia pârguiții sâni se mișcau sub răsuflare cu mura fragilor în sus și buzele ce se deschideau pe alba floare a zâmbetului păreau că-și trimit sărutarea spre Thalassa. Fiorii vioarelor din auzul lui și ciripirile chitarelor ce tulburau depărtările își înălțară însă din nou ritmul și, apropiindu-se, își năpustiră sunetele într-o învălmășeală nebună…
Căzut pe genunchi, Thalassa își ținea răsuflarea și nu scăpa vedenia din ochi, o sorbea toata în simțurile și în sufletul lui și o sorbea de teamă să nu piară. Dar puteri tainice ce trecură peste el îl dezbrăcară când de o parte a îmbrăcămintei, când de alta, îl eliberară de urâțenia coajei și, diamant ieșit din gangă și zeu pentru care sosise neîntrecuta clipă, îl duseră ca pe brațe de flăcări către un cer de jar.
Iar prin aer nu mai ciripeau chitare și nici fiori de vioare nu mai treceau. Prin aer se aprindeau fanfare de trâmbiți, se ascuțeau țipete tăioase de arcuș și se cutremurau cimbale.
Însă în odaia ce se îmbrăca cu un roșu posomorât se ghicea că o înspăimântătoare bestie își ține prada în gheare, că-și înfige botul într-o rană pe care o lărgește, și, printre explodările de note și leșinurile de bemoluri, Thalassa, care posedându-și visurile se posedase pe el, vedea că nimicul pe care îl strânge în brațe își păstrează încă multă vreme substanțializarea.