Codrat și Mina
Codrat: (întrând spăriet) Nu sunet de armonie, ce de spaimă răsunați împregiur! Neastâmpăratul moldovan cu a lui Ștefan a calcat pământul muntenesc. Și domnitorul nostru Vlad cheamă la arme pe toată junimea; chiar și bătrâni a început a se înarma, ca să arătăm că acii pe carii ei numesc munteni sunt adevărați români și că noi pre dânșii i vom respinge la munte ca pe urși în a lor caverne. Eu iubesc pe Mina, a mea mireasă, ce are să fericească a mele zile, dar de asemenea iubesc patria mea. Oare cum aș putea eu fi fericit, dacă patria aș vedea gemând în fine? Dorito Mină, să nu te întristez de a mea departare, în ziua în care eram a ni întruni înaintea sântului altar!
Mina: (plângând) Eu plâng de despărțire, dar totodată te conjur ca lacrimile mele să nu te reție de la datorie a apara țara.
Codrat: Dacă toate femeile române sunt însuflețite de asemenea sentiment bărbătesc, apoi fiii unor asemene mume nesmintit vor triumfa în cauza cea sacră a patriei. De aceea să nu mă întârzie inima mea, deși este înduioșită.
Arie:
Inima-mi în două-i ruptă,
Aud buciumul ce sună,
El mă cheamă azi la luptă,
Poate merg pe totdauna,
Că ostașul în bătălie
Mormânt află, au marie,
Și în câmpul unde tună
Mormânt află, au cunună!
Mina:
Tu mă lași, în văduvie
Voi urma dup-al tău pas
Zborul tău la glorie fie,
Ferice fii, dar, aleu, nu m-uita. (Bis)
Ambii: Ori ce soartă a să fie, Giur c-amorul n-oi uita! (Codrat se duce)