O grotă întunecoasă. Sabina, Voichița și stol de femei.
Sabina: Oare când se vor curma suferințele noastre, spre a scăpa de inemicii moldoveni? Fiul meu Vlad s-a unit cu turcii, dar acești noi amici ni sunt mai periculoși decât neamicii.
Voichița: Amar mie! Între doi dușmani puternici, de la cine vom afla scapare?
Sabina: În astă grotă subterană nu putem rămânea îndelung, pe când deasupra capetelor noastre domnează furia resbelului, care ni pregătește poate sclavie sau moarte, și nime nu vine ca să ni aducă vreo știre. Mina: Logodnicul meu mi-a giuruit că despre toate aicea ni va înștiința.
Sabina: Aleu! Triste zile am agiuns, dacă în țara noastră suntem nevoite a ni mistui prin grote întunecoase, destinate a fi petrecerea balaurilor și a șerpilor veninoși! Și asta numai din rapacitatea unui singur om, carele pretinde a fi părintele poporului.
Voichița: Pe când cu toți suntem constrânși a plânge soarta patriei, mie mai ales cătră astă suferință adaoge soarta, în primăvara vieței mele, a vărsa lacrimi și în astă grotă a suspina pentru ogetul amorului primar, pe carele nu luminează făclia Imeneului, ca acea înfricoșată a resbelului, unde în miezul furiei junimea, pentru că este plină de curagiu, își dă poate ce de pe urmă suflare.
Sabina: Nu te dispera, fiia mea! Pe când noi aicea sub pământ ni disperăm, poate că deasupra capetelor noastre să plinesc lucrări pentru a noastră mântiure. Crede că, deasupra tuturora, mai presus este Providența, ce veghează asupra nefericiților! (Scena se întunecă. Caută afară.) Dar iată că apusul soarelui mai mult încă a întunecat astă grotă și (ascultând) prin coridorul subteranului se aud pași de oameni (Cu spaimă.) Să ni retragem în adâncul grotei (femeile fug în lăuntru), și eu mai de aproape voi veghea! (Se trage într-o parte.)