Voichița și cei de mai nainte, urmată de a ei curtene, toate încărcate cu a lor odoare, vase prețioase și alte vestminte. Un bătrân, condus de un păstor și de nepotul său.
Bătrânul: Nu mai pot păși înainte, și mersul meu cel întârziet grăbește a voastră pieire. De aceea, feții mei, lasați-mă sub umbra acestui arbore, poate că Pronia mă va umbri, iar de nu, apoi viața mea nu vă este de vrun folos. Pasul meu este obosit. De aceea, duceți-vă, pănă a nu veni inemicul.
Copilul: Nu te voi lăsa, moșule! Eu te voi apăra nu cu arme, ci cu rugăminte și cu lacrimi. Cred că nu vor fi ei atât de cruzi să omoare pe un bătrân și pe un orfan, care nu este de pericol. (Se pune în genunchi cu nepotul său și se roagă la Dumnezeu.)
Bătrânul: Arie
De câte ori în cursul vieței mele
Pe ist cotun fortuna săgeta,
De câte ori a vieței ostenele
Nemicul crud stârpea și le lua!
Dar după nori vinea iar senin
Și mângâierea se înturna în sin,
Că cel ce rege mii lumi
Nu părăsește pe ai săi fii buni. (Bis)