Nu se auzea, în întunericul unei nopţi de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâţi burniţau, înecând casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor.
În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi.
Înlăuntru, răsturnat în lungul patului, cu capul vârât într-o pernă, şi-ascundea faţa în mâini domnul Moroi. Slab şi deşirat, îmbrăcat în haine negre, părea gata de plecare, cu toate că şi-afunda capul din ce în ce în pernă cu sforţarea unui om slab care, voind să scape de pericol, închide ochii şi strânge cât poate pleoapele.
În faţa unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, dna Moroi se piaptănă. Părul negru, azvârlit pe spate, face ape-ape la lumina a două sfeşnice cu trei ramuri. Rotundă la obraji, albă, cu ochii negri şi mânioşi, se-ntoarce când pe-o parte, când pe alta, nemulţumită de cum îşi potriveşte pieptănătura.
Cu o fustă scurtă, cu corsetul pus, cu mâinile goale până în umeri, cu ghetele descheiate, cu o talie rotundă şi mlădioasă, cu pieptul plin… femeie bine zidită… tânără încă… frumoasă… mai mult plăcută decât frumoasă.
Bate din piciorul drept. Strânge pieptenele. Îşi muşcă buza de jos. Închide ochii şi strecoară, printre dinţii albi, câte un „ah!” care-i mişcă repede pieptul.
După o răsuflare, grea ca de osândit, dl Moroi ridică capul din pernă şi, cu un glas slab şi umilit, îi zise, privind-o lung:
— Pentru ce, Sofi?… Pentru ce vrei cu orice preţ să mergem? Vremea e urâtă… Mie nu prea mi-e bine…
Dna Moroi trânti pieptenele pe scânduri, de se sparse în două. Se încordă în lungul trupului şi îngheţă rigid, ca o pârghie, în dreptul oglinzii.
Figura prelungită şi galbenă, barba rară şi căruntă, ochii albaştri şi stinşi ai dlui Moroi îmbătrâniră într-o secundă. Acest cap blajin şi trist, abia susţinut de un gât scofâlcit, păru că se descompune. În locul ochilor şi gurii se adânciră două umbre profunde.
— Vreau să mergem! răspunse apăsat dna Moroi. Vreau fiindcă vreau… Trebuie să înţelegi odată că nu pot trăi ca o pusnică. Ne-au invitat oamenii. Şi e superiorul d-tale. Ai dori să te privesc ca pe-o icoană, să trăiesc numai cu tusea, cu junghiurile şi cu palpitaţiile d-tale? Cine strică dac-ai îmbătrânit şef de birou? Lipsa ta de tact şi amorţeala în care trăieşti. Dacă nu te-aş mai scoate în lume, nu ştiu, zău, de n-ai pierde şi acei 300 de lei… Şi taci?… N-auzi?… Nu vezi?… Taci?… Trebuie să mergem… Le-am scris că viu!
— Dar nu ştii cât ne costă seratele directorului? Cu ce să mai fac faţă… Dumnezeu ştie!
În vorbele lui Moroi era atâta durere şi dezgust laş, încât ar fi mişcat pe cel mai împietrit om. Mânia Sofiei amorţi o clipă, se prefăcu în milă, dar într-o milă rea, care înveninează fiindcă împiedică de-a vorbi. Şi sfârşi în revoltă:
— Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinereţile din închisoarea de la Centrală , să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri… În familia d-tale de căruţaşi şi precupeţi, de şase ani de când îmi mănânci zilele. În fiece zi socoteli şi catastişe. Împrumuturi la fiece păcătoasă de rochie. Spaimă la fiece pereche de ghete… Dar ce am eu ca lumea?… viaţa din casă?… relaţiile cu oamenii civilizaţi?… balurile?… băile?… Minciună şi cârpeală toate!… Ah! dacă nu mi-ai fi ieşit înainte!… Ah! dacă n-aş avea pe Fiţi, îngeraşul mamei!… Mă înţelegi?… Trebuie să mergem… Le-am scris că viu!
Ochii ei, plini de lumini vinete, zguduiau, mai mult decât orice cuvânt, şubreda fiinţă a lui Moroi, care nu trăia, în aceste scene de supunere oarbă, decât pentru umilinţă şi decepţie.
— Sofi, îngână şeful de masă, am pus şi lanţul, şi ceasornicul la ovrei, atât ne mai rămăsese în casă. Am scontat leafa numai ca să-ţi fac 200 de lei… Te-am ascultat… Dar gândeşte-te şi tu… Până când?… Ce-o să mai amanetăm dacă pierdem şi-n astă seară?
— Destul! Aceeaşi comedie de la nuntă şi până azi!… Aceeaşi nesimţire… Acelaşi egoism! Vreau să vorbesc directorului de înaintarea ta. Mi-a făgăduit mie… mie! Nu putem să stăm la o parte, ca nişte cerşetori… Oamenii cu educaţie fac ce fac şi ceilalţi… Mă mir că nu simţi aroganţa oamenilor cu maniere când te văd lihnit, tremurând la fiece leu pierdut… Şi au dreptate… Aşa e lumea… Aşa e viaţa… Tu nu ai nici inimă, nici cap!
Dna Moroi se trânti pe o veche canapea damaschinată şi începu să plângă, strângându-şi obrajii în mâinile încărcate cu inele. Suspinele ei sugrumate şi repezi izbeau adânc, ca nişte alice, în inima lui Moroi, care bătea din ce în ce mai violent.
Se sculă în picioare.
Slab, aiurit, păşi uşor, de teamă de-a nu se frânge de la încheieturi, şi îngenunche la picioarele soţiei sale. Răsuflarea se opri ca la un om ce se prăbuşeşte într-o groapă fără fund. Până când genunchii îi ajunseră la covor, i se păru o eternitate de ruşine maladivă. Câteva pete rumene îi răsăriră în obraji.
Întinse încetinel mâinile pe genunchii dnei Moroi, care se scâncea zadarnic, fără nici o lacrimă în ochi. Şi, cu înfăţişarea unui câine obişnuit să fie bătut, şopti, mângâind-o:
— Dacă vrei tu… Dacă zici tu… Dacă nu se poate altfel… Îmbracă-te, dragă Sofi, să mergem… Cum pofteşti… Nu mai plânge… Ştii că-ţi face rău…
Şi mângâierile lui monotone îndrăzniră a i se apropia de umeri. Când îşi plecă buzele, uscate şi pârlite, pe mâna ei mică şi parfumată, un surâs licări în ochii lui tăiaţi de munca registrelor.
Plecă fruntea pe genunchii ei. Sărută de mai multe ori în acelaşi loc, şi de plăcere, şi de greutatea de-a-şi mai ridica capul, şi de frică de-a o privi drept în faţă.
Neştiind cum să sfârşească şi nemaiputând lupta cu tăcerea, îngână:
— Dacă vrei tu… dacă zici tu… Poate în astăseară să avem mai mult noroc… Scoală, Sofi… Mă duc îndată după trăsură…
Dna Moroi, ştergându-şi ochii ei uscaţi, îi răspunse răstit, nevoind să-şi trădeze mulţumirea:
— Cum, tu?… tu?… Dar slujnica unde e?
— Stanei… n-am putut să-i plătesc pe două luni… N-aveam decât cei 200 de lei… A plecat lăudându-se cu judeca…
Sofi se sculă repede. Se duse la oglindă. Începu din nou să se pieptene. Îşi desfăcu câteva codiţe, strâns împletite din frunte până la urechi, ţinând între dinţi un ac de cap.
Moroi, jinduind zadarnic o vorbă din partea ei, un surâs, o căutătură cu coada ochiului măcar, îşi puse jobenul ţuguiat. Îmbrăcă un pardesiu, castaniu de felul lui, dar înverzit de soare, şi, tresărind la sunetul clanţei, se strecură pe uşă, abia îndrăznind să-şi descarce toată inima într-un suspin. Vântul fluiera prin streşini. Până la Sofi erau trei uşi închise, totuşi, Moroi furişă prin geamuri o privire. I se păruse că revolta lui, atât de tainică, descuiase rând pe rând fiece uşă, spărsese geamurile şi-l dăduse de gol.