Când bietul Moroi, prigonit de soartă, de oameni şi de ai săi, ieşise din salon, ploaia cădea în puhoaie, deasă, repede, cu băşici, împrăştiind un ropot trist şi prelung. Fulgerele se zvârcoleau în întuneric ca nişte bice de foc.
Cum dete în coridor, răcoarea, lumina fulgerelor şi uruitul tunetelor îi aţâţară slaba rămăşiţă de viaţă.
În imaginaţia sa, împietrită până adineauri, societatea care-l aruncase pe uşă afară i-apăru nesimţitoare, neruşinată, neîndurată. Nevasta sa, la care se închina, fără să ştie de ce, i se păru ca un şarpe ce-şi vârâse capul drept în inima lui.
Moroi făcu câţiva paşi prin geamlâcul care da-n curţi. Sângele începu a-i alerga mai repede. Ameţeala îl părăsi puţin câte puţin. Gândul i se limpezi şi puterea care zugrăveşte în întuneric ceea ce vede la lumină se ivi în creierul său. Viaţa amorţită de şase ani de zile îi reînvie toată în momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe, în registre, în muncă şi în griji.
Mâinile şi picioarele îi tremurară. Inima îi zvâcni, apoi bătu încet-încet. Pe gât simţi un gust de rugină, amăriu şi coclit. În toată gura lui arsă o umezeală crudă şi sărată. Atunci, în întunericul adânc al nopţii ş-al dezgustului, tresări.
Îşi încleştă amândouă mâinile în gât. Sugrumându-se, simţi că-şi opreşte viaţa în loc. Frica de a-şi părăsi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros învechit de catastişe şi monitoare)… casa cu pridvorul cel nou… patul în care se lungea mai mult ca să zacă… societatea, pe care, deşi o ura, avea farmecul nespus de a i se mişca împrejur… durerea de-a închide ochii ş-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia… spaima de-a se aşterne într-o cutie de scânduri… şi acei bulgări care vor suna a veşnicie ş-a întuneric când vor cădea pe pleoapa de brad uscat… zguduiră pe Iancu Moroi şi îl făcură să geamă, sugrumat, în zgomotul vântului, care se umfla trist şi sălbatic în geamlâcul coridorului.
Când oticni, într-o tuse scorboroşită, un clăbuc sărat şi coclit îi umplu gura. Mâinile i se înfipseră în beregată. Degetele i se încordară ca nişte arcuri de oţel. Năbuşi.
Se sugruma, voind să trăiască. Într-o clipă îi trecu prin minte viaţa cu chinurile ei şi moartea cu frigul acelei linişti fără înţeles. O sudoare-i scăldă trupul şi-i îngheţă, ca un strat de zăpadă, din creştet până la tălpi. Spăimântat, bâjbâi în întuneric până dete de prima uşă din coridor.
Din creştetul cerului se sparse un trăsnet teribil. Moroi sări din loc. Mâinile îi căzură de la gât. La lumina care aprinse întunericul, răsuflarea lui înecată năvăli afară cu un sul roşu de sânge. Noaptea înghiţi din nou acei ochi scoşi afară din orbite şi gura aşa de căscată, încât trosnise din încheieturile fălcilor.
Picioarele i se îndoiră sub dânsul. Se rezemă de uşă. Uşa se deschise. Se repezi în întunericul acelei camere. Se trânti pe marginea unui scaun. Scaunul se răsturnă. Şi el căzu cu capul pe scânduri.