E ora 11. Ploaia răpăie pe acoperişurile de şindrilă şi pârâie pe cele de tinichea, parcă ar bate tobele. O trăsură cu coşul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micşoraţi în ham de opintire, nu răsuflau decât în lapoviţe, aruncând şipote întregi de sub picioare, care se spărgeau de capră, de roţile şi de scările trăsurii, până pe deasupra coşului. Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoşoaei. Ţinu înainte până la Biserica Albă şi apucă pe Strada Fântânii. Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu, cum observă Sofi Moroi.
Birjarul învârti un leu alb în mâna lui udă şi scorţoasă.
— Cuconaşule, păcat de Dumnezeu, mi-am omorât caii… Numai un franc?
Apoi, văzând pe cucoană că-şi întinde boierul spre gangul caselor, ridică glasul:
— M-ai luat de la teatru… nu plec de-aici!…
— Dă-i dracului ce i-oi da, şopti Sofi, şi-şi îmbrânci bărbatul din loc.
— Sofi, n-am nici un gologan… rămân 198…
— Dă-i ce i-oi da… ne-aude de sus… ce nesimţire! N-ai nici de birje!… Începi de la poartă să rupi din 200… Tu eşti devena de vom pierde…
Moroi se cutremură, întinse birjarului încă un leu. Năduşelile îi brobonară fruntea.
El e de vină… Cum nu s-a gândit să împrumute doi franci de la copist?…
Şi, suind scările directorului, urechile îi vâjâiau de ţipetele nevestei de-a doua zi, care îi dovedea, apucată de nevricale, că el e de vină.
Până ce suiră scara, se împiedică de câteva trepte şi-şi trecu batista prin toate buzunarele. Vroi să-şi scoată ceasornicul şi se sperie că l-a pierdut, până ş-aduse aminte de „Solomon Berştein & fiu” din faţa Bisericii Creţulescu.
Sfârşise prin a se convinge că el o să fie de vină dacă or pierde şi-acum, ca de obicei.
Până la uşă suise în urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi îi dete braţul, îi lăsă 50 de lei, iar restul îl luă pentru combinaţiile sale. Când puse mâna pe clanţă, îi furişă în ureche, cu o asprime sugrumată:
— Iancule, bagă de seamă!… Nu te ambala … Deschide-ţi ochii… Nu-ţi urmări miza!
Deschiseră uşa salonului. Dl director le ieşi înainte. Vesel, legănându-şi pântecele, învârtindu-şi un deget prin lanţul de aur de la brâu. Sărută curtenitor mâna dnei Moroi. Întinse vârful degetelor şefului de masă. Moroi le atinse cu tot respectul cuvenit unui superior.
Directorul, după ce-şi netezi favoritele roşcate şi clipi des din nişte ochi mici cu pupilele vărgate, dete braţul dnei Moroi, lăsând în urmă pe subalternul său, care abia îndrăznea să calce covorul şefului.
În mijlocul salonului, două mese lungi, înţesate de musafiri. La una domnii, la cealaltă doamnele. Directorul se opri şi, în surâsul tuturor, introduse pe noii-veniţi.
— Mi se pare că vă cunoaşteţi cu toţii… Dl şi dna Moroi…
Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mişcând uşor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulţeau nesfârşit, de-o parte şi de alta, mesele, scaunele cu mătase roşie şi întreaga adunare cu aspectul şi gesturile ei. În oglinzi predomina mişcarea, în salon zgomotul.
Pe pereţii căptuşiţi cu hârtie cu buchete de liliac şi trandafiri, câteva tablouri şi trei-patru heliografii. Pe nişte măsuţe ovale, chesele de tutun şi de dulceaţă, pahare subţiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan.
Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros şi trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile şi începuse a îngălbeni hârtia de pe pereţi.
Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz.
Şi doamnele, şi domnii jucau cu o plăcere nespusă. Zarva se încrucişa, apoi se potolea pentru câteva momente şi reîncepea cu aceeaşi ameţeală de fraze, de cuvinte şi glume, şi vesele, şi necăjite.
Cucoanele vorbeau toate deodată şi trânteau furios cărţile. Şi peste toată această zarvă, s-auzea regulat, ca bătăile unui ceasornic:
— Carte.
— Da.
— Nu.
— Şapte.
— Opt.
— Cinci.
— Bac!
Pachetele de cărţi treceau din mână în mână, trântite pe masă de cel care pierdea şi aşezate delicat de cel care avusese o mână norocoasă.
În mijlocul mesei la care jucau bărbaţii, deoparte sta directorul Ministerului de Finanţe, în faţa lui, un avocat renumit, galben, cărunt, ras şi cu o mustaţă groasă, fluiera o polcă şi zuruia o pilă de napoleoni, supărând, prin nepăsarea lui, pe căpitanul Delescu.
Căpitanul mototolea necăjit câteva hârtii de 20 şi scârţâia scaunul la fiece mişcare. Gras, gros şi rumen, cu vârful nasului roşu, cu un barbişon negru şi lung; fălcile îi ieşeau din linia tâmplelor; capul i se ţuguia în con; ceafa lată se răsfrângea într-un val de carne unsuroasă peste gulerul strâns al mundirului. Lângă dânsul, tânărul Palidis, feciorul bancherului cu acelaşi nume, urmărea jocul, îşi fuma ţigara, repezea pe nas coloane de fum şi arunca la distanţă cercuri care se lărgeau şi se spărgeau în părul unui bătrân din faţă.
La un cap al mesei, printre mai mulţi tineri, dl Christodor, fost birtaş, acum proprietar a trei moşii, mestecă câteva cărţi, şi-aşteaptă rândul şi nu slăbeşte din ochi rubla aruncată pe masă.
După un ceas de joc, orice urmă de cuviinţă încetă. Fiecare stă pe scaun cum îi vine mai bine. Cei graşi, înfierbântaţi mai ales de frica pierderii şi de râvna câştigului, se descheie la veste.
Numai căpitanul stă cu mundirul încheiat reglementar, ba chiar cu mantaua în jurul şoldurilor enorme, ca două burdufe de ciriviş.
— Căpitane, îi zise avocatul, dogoreşti ca un cuptor, de ce nu-ţi pui mantaua în cuier? Ne-ai îndatora pe amândoi.
Căpitanul tocmai se gândea la o mână ce-l ţinuse de trei ori… 130 de lei în bancă… întinse de câteva ori pachetul cu cărţi, făcu semn că trece mâna, apoi şi-o retrase.
— Dai ori nu dai? Trece mâna dacă ţi-e frică! Joci cărţi de când erai sergent-furier, şi tot n-ai mai învăţat cum se joacă! îi zise necăjit tânărul Palidis.
Căpitanul se scărpină pe guşă. Parcă ar fi ras o burtă de şalău. Ridică capul spre cucoane şi strigă cu o voce groasă:
— Lino dragă, m-a ţinut de trei ori, să dau a patra oară?
În râsul tuturora se auzi glasul ascuţit al unei cucoane slabe: „Mai dă o dată!”
Dădu şi pierdu.
Căpitanul se sculă furios şi, adresându-se brutal către avocat:
— Mai lasă-mă, nene, în pace! Ce-ţi pasă de mantaua mea?
Cheful adunării acoperi vocea de taur a militarului. Mânia lui, sinceră şi idioată, era ridicolă.
— Mantaua e de vină.
— Dă-o dracului, căpitane!
— Nu vezi că-i lipsesc doi nasturi?
— Îi cade epoletul.
— Trimite-o acasă, Delescule, că pierzi tot!
Căpitanul plecă cu nişte paşi de elefant, în entrée se auzi:
— Măi… soldat… pune mantaua în cuier… Dă-o afară… Du-o acasă, numaidecât, şi adu-mi pe cea nouă…
Când se întoarse, se aşeză cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni.
Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat într-o mână, căuta în întunericul creierului ceva care să-l răpească din mijlocul sunetului de bani, din râsul şi din cearta tuturor. Puţinul sânge ce mai avea i se strângea la inimă. Un frig de gheaţă îi şerpuia prin şira spinării, împrăştiindu-se, ca prin nişte ţevi, în tot trupul, din creştet până la tălpi. În fundul urechilor, un vuiet ca o apă ce se aude noaptea în depărtare. Uneori, aiurit, îşi simţea creierul stingându-i-se încetul cu încetul, ca un cărbune care se înfaşă în straiele sale de cenuşă. Casa i se întorcea împrejur. Masa de joc se depărta cu restul paralelor. Conştiinţa se întrerupea din slaba ei veghere. Se simţea în aer. O greutate în stomac ş-o greaţă i se ridica până la gât.
— Domnule Moroi, ţi-a venit mâna, îi zise bătrânul Christodor.
Şeful de masă tresări, ca un om care moţăie şi se izbeşte cu barba în piept.
Un sublocotenent de roşiori, făcând un „clanc” din limbă, trecu pe lângă directorul Ministerului de Finanţe şi, trăgându-l de mânecă, îi făcu cu ochiul spre şeful de masă, îngânând pe nas: „Deşteaptă-te, române, din sooomnul cel de moaoaoarte…”
Directorul zâmbi, regretând, foarte sincer, că „bietul om nu are o leafă mai mare”.
Ofiţerul plecă spre masa cucoanelor, legănându-se în mers, târşâind picioarele ca să-şi asculte zornăitul pintenilor. Ocoli masa, privind şi surâzând c-o politeţe forţată la fiece cucoană, tânără şi bătrână, şi nu se opri decât la spatele dnei directoare. Se apropie de dânsa şi, profitând de o neînţelegere ivită între doamne — cum foarte des li se întâmplă la chemin-de-fier — o atinse uşurel.
Directoarea se făcu că-i cade jos un bilet şi, plecându-se să-l caute, îi şopti:
— Nicule, ai dat tot?
Ofiţerul se plecă repede, ca un cavaler, să ajute pe dna directoare şi, pe când bâjbâia, cu ochii în sus, îi netezi piciorul şi-i răspunse într-un fel de tuse-imitaţie:
— Devenă, puiule! tot! şi ce mai aveam al meu… Bine-bine nu-şi aducea aminte să mai fi avut ceva al lui. În tot cazul, nu minţea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picaţi din cer.
Când tânărul ofiţer auzi la masa domnilor „250 în bancă!”, se repezi, strigând cu ifos: „50 ţiu eu!” şi vârî mototol în buzunarul pantalonilor patru hârtii de câte douăzeci.
— Dle director, continuă el, închipuieşte-ţi noroc, ieri cu trei napoleoni am câştigat la „Clubul Progresului” o mie de lei. Ş-aş fi câştigat şi mai mult dacă doi dintre cei mai căutaţi în saloanele Bucureştilor, unul deputat şi altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungând la scaune. Se bănuiau de… afaceri politice…
— Protestez, zise jurisconsultul, aseară am fost şi eu la club (era membru) şi nu s-a întâmplat nimic. Dar privind roşeaţa din obrazul tânărului sublocotenent, adăugă: Adică, când zic nimic, înţeleg mai nimic. Chestie de apreciere…
— Da, chestie de… de apreciere, încurcă cavalerul, şi nu-şi mai găsea locul.
— Nicule, ai câştigat, îi zise directorul, uitându-se cam lung la el.
— Merci, mon directeur! îi răspunse pripit, dând puţin la o parte colţul părului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa îngustă.
— Căpitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scăpat de dogoarea mantalei, fii aşa de bun şi alege-ţi alt portmoneu în locul acestui fund de sticlă… te asigur că nu e parfumat deloc!
Veselia reînvie, împrăştiind în chipurile obosite câteva licăriri de viaţă. Toţi priviră pe bietul căpitan ameţit de pierdere şi de ruşine.
— Dar unde-ai găsit, căpitane, acel fund de sticlă?
— Spune drept… între noi să rămâie…
— Mă prind pe trei patace că nu bei chiuraso din el!
— Nu-l mai lăsaţi să iasă afară…
— Aruncă-l, căpitane, că nu e de trăit… Nici cu el nu faci parale…
— Domnilor! strigă directorul, abia stăpânindu-şi râsul (văzuse pe căpitan cum îşi vâra ciobul de sticlă în buzunarul mundirului), domnilor, e mâna la dl Moroi!
Şeful de masă puse mâna pe cărţi, întinse c-o mişcare zgârcită şi desperată cea din urmă patacă. Începu să dea cărţi adversarului. Îşi apropie moneda de dânsul. Semn rău. Prea o depărtase întâiaşi dată. Răsuflarea i se opri.
— Nouă! strigă repede Christodor — moşierul, fostul birtaş — şi trase repede cele două mize.
Dl Moroi scăpă cărţile din mână. Scăpă mâinile pe masă. Închise ochii. Îl înecă o tuse seacă.
N-avea decât o carte.
— Trage cartea, nene Moroi… de unde ştii? Trage cartea! îi zise Palidis, revoltat de bucuria bătrânului moşier.
Şi, luând cărţile, azvârli pe faţă a doua carte a bancherului, zicând satisfăcut:
— Fantele de treflă cu nouă de caro, fac tot nouă! „Bravo!” repetară de mai multe ori cei care pariaseră, pe de-alături, pe mâna bancherului.
Moşierul, palid de mânie, aşează rublele în dreptul bancherului.
O bucurie sinistră, ca a bolnavului care, cu o zi înainte de-a muri, visează că s-a însănătoşit, tresări în dl Moroi şi-i încremeni câtăva vreme în chipul său stors, pe sub a cărui piele subţiată albeau dunga nasului şi pometele obrajilor. Dădu din nou cărţi.
De astă dată pierdu. Trecu pachetul moşierului şi-şi sprijini în pumni greutatea capului.
— Ai pierdut tot, dle Moroi? întrebă avocatul.
— Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanţe, făcând cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi.
— Mai bine că te lefterişi, mormăi căpitanul Delescu, întinzându-se de barbişon, tot n-aveai noroc… Apoi îşi îngropă în guşă câteva cuvinte: De câte ori punea în contra mea câte-o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile… Mai bine!… Parcă fuse pe gândul meu!…