Dna Moroi, la braţul directorului. Se opriră în dreptul acelei uşi date de perete.
— Vântul a deschis-o, zise directorul. Să intrăm… Suntem singuri… Ah! ce fericit mă simt lingă tine…
În întuneric nu se zări decât rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o îmbrăţişă în pragul uşii. O sărută, apăsat şi des, îngânând pătimaş:
— Şi pe ochi!… Pe amândoi… Şi pe celălalt!…
— Ah! ce nebun eşti!… Parc-ai fi de 15 ani…
Intrară în odaie, trăgând binişor uşa după dânşii. Înnemeriră patul. Sofi se aşeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu amândouă mâinile.
— Nu e aşa c-o să te desparţi?… Dar îndată, îndată! Ce bine o să trăim amândoi… Nu e aşa?…
Directorul, descheind-o la piept, îi şopti tremurând:
— Da, Sofi, voi fi al tău… Te iubesc atât de mult cât urăsc pe nevasta mea… E urâtă, bătrână şi proastă… Iar tu… Sofi, fără tine nu pot trăi!…
— Aprinde lumânarea, îi răspunse ea, înghiţind un oftat fericit.
Îşi scoase tunica, se descheie la cordon şi repezi rochia în jos, mototolind-o în picioare.
O râcâitură de chibrit se auzi, şi scânteia, prinsă de feştila unei lumânări, umplu odaia c-o lumină gălbuie.
Sofi, numai într-o fustă scurtă, c-o cămaşă fără mâneci şi decoltată, c-o umezeală de plăcere în ochi, întinse braţele goale spre el.
— Vino!… Vino mai iute!…
Directorul înmărmurise. Chibritul arse până la degete, fără să-l simtă.
Alb ca varul, cu privirea năucă, aţintită în colţul dinspre uşă, încercă să spuie ceva, şi glasul îi amuţi pe buze.
— Vino! Vin’ degrab’! îi repetă ea scoţându-şi ghetele.
El vroi din nou să vorbească, dar abia izbuti să-i arate cu degetul spre uşă.
Sofi se uită. Şi-acoperi ochii cu amândouă mâinile, scoase un ţipăt disperat şi căzu de-a curmezişul patului.
Moroi se ridicase în coate, îi fulgera cu nişte priviri înfiorătoare. Parcă era un mort ce îşi aruncase pleoapa coşciugului şi îşi sfâşiase pânza de pe obraz.
Gura — sângerată, cămaşa — albă cu pete roşii. Fruntea — spartă de piciorul unei mese.
După câteva sforţări se săltă pe brânci. Rezemându-se de un scaun răsturnat, se ridică în genunchi. Ochii i se rotiră în orbite. Un cadavru galvanizat.
— N-am murit încă!…
Ce glas! Sofi se repezi dezbrăcată pe uşă afară. Zăpăcită, se împiedică de prag, căzu lat în lungul coridorului şi ţipă de zgudui casele. I se păruse că Moroi a apucat-o de picioare.
Lumea din salon, boieri şi cucoane, năvăliră în coridor cu câteva sfeşnice în mâini. Avocatul luă în braţe pe Sofi, care leşinase. Ceilalţi se grămădiră în pragul acelei uşi deschise. Cucoanele se retraseră tremurând. Câţiva bărbaţi se întrebară speriaţi:
— Ce e asta?
— Ce s-a întâmplat, dle director?
Moroi se sculase în picioare, apucase pe director de gulerul redingotei şi, zguduindu-l cu cea din urmă sforţare a vieţii lui, îi repeta, înecat în sângele ce i-l arunca în faţă:
— N-am murit încă!… Vreau să trăiesc!
Sângele îi izbucni pe gură ca dintr-un şipot. Se clătină şi căzu la picioarele directorului, sfâşiindu-i pulpanele hainei de sus până jos.
Spăimântată, sosi şi dna directoare, galbenă ca turta de ceară, cu rochia descheiată la piept, însoţită de sublocotenentul de roşiori.
În urma tuturor, căpitanul Delescu, c-un pachet de cărţi în mână…