Cucoanele abia se învoiră să întrerupă jocul. Aburi groşi şi parfumaţi se înalţă din paharele cu ceai fierbinte şi risipesc un miros de sulfină în aerul trezit al salonului.
Lumea se împarte în grupuri. Unii se plimbă, vorbesc şi râd în silă. Alţii se tolănesc pe canapele, legumind ceaiul linguriţă cu linguriţă.
Ploaia izbeşte în geamuri ca şi cum ar da cineva cu pumni de mazăre. Vântul se umflă cu vuiet de toamnă.
Mai la o parte, căpitanul de linie, căpităneasa şi sora ei, dra Mimi, o ocheşică destul de frumoasă şi durdulie, sorb alene, mestecă pesmeţi de Braşov, urmărindu-şi fiecare gândurile şi planurile care ar fi putut izbuti, fără cutare greşeală, şi de nu s-ar fi pus la spatele lor cutare neghiob ca un par de gard.
De acest grup se apropie tânărul Palidis, zâmbind către dra Mimi.
— Ah ! ce posomorâtă e vremea afară, ce melancolic e vântul, domnişoară…
Se aşeză pe canapea lângă dânsa.
— Ai dreptate. Ce melancolic e să pierzi la cărţi… răspunse Mimi, muindu-şi surâsul în paharul cu ceai.
— Lino dragă, mormăi ca un urs căpitanul, şi cu patru aş fi câştigat. Pontul avea: opt peste cinci. Închipuieşte-ţi, dragă, bătrânul Christodor, el, care nu trage niciodată la cinci… S-ar fi făcut 250 în bancă. Mâna se schimba. Mai treceam de două ori… O mie de lei.
— Dar eu, Delescule! Şi numai tu eşti de vină. Acum, în urmă, când nu vruseşi să-mi dai cinci lei. Aş fi jumulit pe directoarea. Am urmărit pasa în gând. Tocmai de cinci ori ţinea. Făceam 180 de lei. Şi iată, pe ochii mei, tocmai la a cincea oară mă opream. Ce sa-ţi fac? Nu mă-nţelegi. Aveam o inspiraţie, dar ştii, cum te văd şi mă vezi…
Delescu închise ochii, se plecă la urechea nevestei sale şi îi şopti, aşa de încet, câteva cuvinte, încât Lina nu auzi decât: „…mâine… bani… revizie”. Cu toate acestea, ea îi răspunse, necăjită, foarte convinsă:
— Mai încet! Ce dracu! îmi spargi urechile…