— Mesdames et messieurs, ceaiul! zise directorul, sculându-se de la joc. Şi, după ce-şi frecă repede mâinile, vârî, fără zgomot, în buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali.
Bărbaţii se sculară, unii trişti, alţii nepăsători, veseli, glumeţi. Se apropiară de masa cucoanelor învrăjbite la joc.
Sofi nu mai avea cu ce să-şi ţie mâna. Se sculă furioasă de pe scaun.
— A pierdut tot! dobitocul!… a pierdut tot! zise ea văzând pe Moroi singur la masa verde.
Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumătate închişi, ameţea la fiece mişcare a capului. O spaimă vagă îl necăjea ca un vis urât.
Când chiar conştiinţa suferinţei îi adormi şi mâinile îi căzură de pe masa verde, se pomeni făr’ de veste zguduit. Sări în picioare. Se trezi din nou în mijlocul societăţii pe care o ura cu toată mânia omului slab, bolnav, exploatat şi învins.
Când îşi întoarse capul… căzu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei două lumini, ascuţite şi reci.
— Ai dat tot! zise Sofi, apucându-l de umăr. (Buzele vinete îi tremurau de mânie.) Răspunde… tot? Nici patru lei nu ţi-au mai rămas?
— Da… Sofi… îngână Iancu Moroi.
— Ţi-am spus ori ba, dinainte, că tot tu ai să fii în astăseară, ca întotdeauna, devena şi ruşinea mea?
— Da… Sofi… eu sunt fară noroc. Iartă-mă… Eu sunt devena…
Şi lumea îi dispăru. Conştiinţa propriei sale existenţe încetă la răspunsul ce Sofi se pregătea a-i azvârli. Picioarele începură a-i tremura. Ameţeala îi sugrumă glasul. Câteva lacrimi, pe zbârciturile chipului.
— Ieşi!… Ieşi!… să nu te vadă lumea…
Şi îi arătă cu mâna întinsă — ai fi zis, o statuie — uşa ce da în coridor.
Când Moroi dispăru împleticindu-se, ea îi scuipă în urmă şi îi dădu cu tifla.
— Bolnav… prost… fără noroc!