La un colţ al salonului, sublocotenentul de roşiori, Nicu, vorbeşte şi râde cu dna directoare. Nicu, din când în când, ridică glasul şi-i spune, ca să audă toată lumea, lucruri indiferente. Îi vorbeşte de noua trupă a operei, de o primadonă celebră care vine într-adins, numai de dragul nostru, al românilor. Altfel… „nu e decât un an, mai puţin, când e la adică, de când a auzit-o el făcând marţii pe m-me Krauss de la opera din Paris…” Apoi, vocea îi scade din ce în ce, până la un fel de şopăială tainică. Directoarea, animată, vie, veselă, îşi pipăie buclele din frunte. Fără voie, ar vrea să caute mâna lui Nicu. Aruncă ochii în toate părţile. Clipeşte des. Prin nişte oftări, puse cu meşteşug la locul lor, îngână mângâietor: „Nu… zău nu… Nu cred că e posibil… Să vedem… înţelegi tu… Vai! Nicule! ce copil eşti !… Stai să se aşeze lumea la cărţi… Şi să nu te vadă el… Prin coridor… La stânga… A doua uşă…”
Ceaiul e pe sfârşit. Aproape de-o fereastră, directorul Ministerului de Finanţe vorbeşte cu dna Moroi de afaceri, de îndatoriri, de înaintări şi primeniri în personalul său, ba încă subliniază cuvintele ori de câte ori se învârteşte cineva pe lângă ei. Mulţumirea îi năpădeşte în ochii aprinşi şi vărgaţi ca melcul. Sângele tot i s-a strâns în obraji. Se pleacă întruna. Aruncă câte-o vorbă vicleană, pe care o suge ca pe-o acadea. Se învârteşte. Îşi reia şirul şi îl părăseşte, ca să alerge după un zâmbet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalţi s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a ieşit puţin din salon.
— Sofi, orice mi-ai cere… orice… şopti directorul, şi-i sărută mâinile, ce-i mângâiau favoritele roşcate şi lungi.
— Ce?… Eu îţi spun că nu mă iubeşti… Sunt sigură… Ai dreptate… Când o femeie e femeia unui Moroi… Degeaba, femeia lui Moroi rămâne…
Sofi îşi retrase mâna melancolic din mâinile directorului, plecă ochii în jos şi se rumeni. Era într-adevăr frumoasă. Strânse ochii. Se ridică puţin pe călcâie. Se întoarse spre fereastră. Şi oftă apăsat.
— Ah!… Nu mă poţi iubi!…
Directorul — fermecat de acea îndoială care-i întindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, încins de talia ei, care se mlădia (revărsându-şi drăgălaş pieptul, ce se zărea mişcând pe sub zăbranicul unei dantele năutii), — îi sărută amândouă mâinile, atrăgând-o spre el.
Sofi răspunse, dusă pe gânduri:
— Nu mă iubeşti…
Şi lui (care nu ştiuse niciodată ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se păru că Sofi nu e aceeaşi din toate serile, că inima i se umflă cu mai multă îndârjire… I se păru că acel minut începuse cu tinereţea lui şi se prelungea în viitor pentru tot restul zilelor.
— Sofi, eşti un copil. Te mai îndoieşti?
Şi, rezemându-şi obrazul de umărul ei, o atinse cu buzele pe gâtul cald şi rumen.
Dna Moroi se depărtă puţin. Privi prin geam în întunericul nopţii şi îi răspunse galeş, trecându-şi mâna pe frunte:
— Da… mă îndoiesc… Tu nu-mi vorbeşti niciodată de planurile noastre… Am aşteptat să-mi mai spui un cuvânt… Nu ştii cât sufăr!
Plecă capul între mâini, îşi acoperi ochii şi tăcu câtva timp, ridicând des şi nervos din umeri.
— Sofi, cere-mi ce vrei… Cu ce să-ţi dovedesc?… Aidem dincolo… să vorbim…
— Nu merg, nu merg! (Privirea îi scânteia.) Nu merg. Mi-ai spus c-o să te desparţi. Copil n-ai… Zestre n-ai luat… Nu merg!
— Tot, tot ce vrei… răspunse directorul. Dar tu cu Moroi?
— Eu? eu? răspunse Sofi încrucişând braţele pe piept. Care alta ar fi făcut mai mult ca mine? Nu vezi în ce hal a ajuns? Dacă e umbră sau om mi se datoreşte mie… Dragostei mele… amorului ce-ţi păstrez şi cruzimii cu care mă port cu el… Bietul Moroi! Ce pot să fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface… Ce-aş putea pretinde în faţa justiţiei?… Te desparţi?… Altfel… Răspunde-mi, sau nu mă mai vezi în ochi…
Mişcarea mâinilor şi văpaia privirii, încordarea trupului şi glasul ei dovedeau o hotărâre aşa de mare, încât directorul se cutremură, el, care începuse a i se părea că iubeşte, el, care se simţea încleştat de corpul ei voinic şi mlădios.
— Bine, Sofi… Să vorbim dincolo… Pe lângă tine e şi proastă, şi urâtă… Aidem… E târziu… Lumea o să înceapă să se ducă… Sofi…
Era cât p-aci să dea în genunchi dacă ea nu l-ar fi oprit la vreme.
— Vino pe cealaltă uşă, eu mă duc prin coridor, zise Sofi c-un glas răguşit şi plecă.
Boierii şi cucoanele dimprejurul meselor verzi învârteau cărţile. Din chipul lor pierise viaţa. Din creierul lor pierise gândirea. Pe aceste schelete, înfăşate într-o piele galbenă şi moartă, nu se zăreau decât scârba, amorţeala, uitarea, într-o mişcare instinctivă de trup şi de suflet.
Nenea Christodor adormise şi sforăia pe un fotoliu cu mâinile în buzunar şi cu capul proptit în piept. Palidis arunca cercuri de fum. Căpitanul mormăia ca un urs. Cucoanele zărvăiau. De la o masă şi de la cealaltă s-auzea:
— Opt!
— Cinci.
— Carte.
— Nouă!
— Bac!
— Dai ori nu?
— Ce devenă !
— Toată seara m-ai prigonit! Ori de câte ori ajung până la dta, cad. Parcă e un făcut…
— Unde-o fi directorul?
— Ne umflă câteva parale!
— Regulat câştigă…
— Trebuie să vie…