Sâmbătă, pe înserate, se îndrumă, ca de obicei, spre strada Batiște, la lecție și la masă. Se limpezise, se luminase: discuția cu nenea Iancu îl răzbunase asupra vieții. Își cunoștea datoria și nu venea în contradicție cu starea lui sufletească; putea iubi și totuși respecta; destinul lui nu era destinul lui Mache.
Joi noaptea când se plimbase pe la ferestre și pândise de pe maidan, se hotărâse să-și mai rărească vizitele și pentru a se deprinde pe încetul cu absența ei și pentru a nu da de bănuit printr-o plecare bruscată. Acum revenise asupra hotărârii: „cel puțin deocamdată” cum își spunea ca să-și dea răgaz; mai târziu, da. Pentru moment nu găsea motive; făgăduise; era așteptat și apoi, după gestul lui, dispariția putea fi luată drept o lașitate; i-ar fi subliniat importanța. Nu trebuia deci să lipsească de la datorie; va veni; va repara sau strica după moment și voința destinului. Intră, așadar, cu pasul lui de totdeauna, adus din umeri și cu ochii pe jos; doar musteața și-o rodea mai mult ca de obicei. Sună. Kati îi deschise, dar se dădu un pas îndărăt, nedumerită, căci avea ordin să spună că nu e nimeni acasă; știa totuși că „domnul profesor” era totdeauna primit. Poetul îi citi pe față nehotărârea și se sperie brusc. Se întâmplaseră, desigur, lucruri grave; voi să plece, dar fata îl pofti, în sfârșit, să intre în birou. Când intră i se păru că aude pași ce fug și uși ce se trântesc; aer de panică: nu-l așteptau. În biroul pe jumătate întunecat, nimeni; nici foc în sobă, focul obișnuit la care citeau din Creangă. Neîndrăznind să se așeze, rămase în picioare; i se păru că intrase într-o casă streină, cum i se mai întâmplase o dată, când nimerise într-un salon, unde fusese poftit să aștepte puțin: se încălzise la sobă, trecuse la piano și când intrase o doamnă și făcuse lumină în salon, își băgase de seamă greșeala. S-ar fi gândit la o întâmplare la fel, dacă n-ar fi recunoscut lucrurile din jur… Nu așteptase totuși niciodată ca acum. O impresie de neprevăzut, de catastrofă puse stăpânire pe dânsul. Să-i fi povestit oare Mite lui bărbatu-său scena de joi, care și luase măsuri împotriva lui? I-ar fi scris să nu mai vină. Îl apucă panica și ar fi vrut să plece… De abia acum își dădu seama de îndrăzneala gestului său; când va veni doctorul, îi va cere scuze, pe dată, și-i va făgădui că nu-i va mai călca pragul. De ce mai venise azi? Ce va spune Maiorescu, mai înțepat cu el de câtva timp? Ce vor spune ceilalți prieteni ai casei? Se auziră pași în odaia de alături. Inima îi zvâcni; pași de bărbat. Era doctorul, în haine negre, fără cordialitatea obișnuită. Părea încurcat și nu-și găsea cuvintele. Poetul făcu un pas spre dânsul ca să-i mărturisească totul.
— A, domnul poet! spuse el, simulând voioșia. Treceai, se vede, pe aici.
Eminescu tăcu, pironit de siguranța că totul e știut.
— A uitat, poate, Mite să-ți spună?
— Ce? mormăi el sfârșit.
— Astă-seară suntem invitați la masă la Mister Schuyler, ministrul american.
Poetul se descreți deodată. Își aduse aminte:
— Firește că mi-a spus, dar am uitat eu.
Se lumină; sângele începu să i se împrăștie din nou prin corp, furnicându-l plăcut. Numai atât și ce-și închipuise el! Cum se putea ca Mite să-i spună doctorului? Mai era și copilul, dar copilul nu văzuse sau nu înțelesese nimic; oricum, îl simțea de partea lui. Uitase de invitația de la legația americană și că Mite îl rugase să nu vină sâmbătă. Se crezuse victima unui scrupul, pe când în realitate dăduse buzna. Ce-și va închipui Mite de insistența lui? Își ceru iertare și voi să plece. Doctorul își recăpătase însă voia bună; nimic din atitudinea lui nu trăda scena cu Baby; se silea să fie egal și curtenitor.
— Nu pleca, domnule poet, așteptat-o și pe Mite să vină. Se îmbracă pentru serată.
Eminescu se învoi. Întrebă:
— Dar Baby?
— Baby e în dormitor, în fustele maică-sii, cum e întotdeauna când se îmbracă.
Peste câteva minute veni și Mite însoțită de copil.
— Uită-te la mami, ce frumoasă e! spuse el îmbujorat.
Era într-o rochie de tul albastru, simplă, grațioasă, în decolteu, în spate aproape cu totul, în față până la rădăcina sânului, unde strălucea focul discret al unei broșe de safir.
Poetul se simțea cuprins de emoție; se credea în fața altei femei. N-o văzuse niciodată în toaletă de seară, aproape goală, cu diamante în păr și cu licăriri de pietre în cuibul sânului mic. Era, totuși, Mite, pe care o văzuse de atâtea ori, în fotoliul din fața focului, în haina simplă de casă sau în taiorul sobru de stradă; mică, fină, delicată, să o strângă într-un pumn ca pe un pui de păsărică.
Cum se dislocase în rochia cu trena lungă, ce înaltă și impunătoare părea! Ce albeață a pieptului, a sânilor! Ce iradiere a părului, ce degete lungi, subțiri, inelate! În imaginația lui o îmbrăcase și o dezbrăcase felurit, goală, în toate atitudinile familiare și voluptoase, dar nu și-o închipuise niciodată atât de frumoasă, de statuarică. Nu-i venea să creadă că o sărutase de curând. Gura i se încleștă, albă de spaimă, de emoție; gândurile, senzațiile i se perindau, dar buzele tot nu spuneau nimic. Ea își dădu seama de impresia ce i-o produsese; ochii i se măriră de fericire; își gustă succesul neașteptat. Devenită vorbăreață, își cerea scuze, îi explica pentru a nu știu câta oară invitația de la legația americană, pe care n-o putuse refuza; ciripea plăcut, alintat și inutil. Când, la un moment, Baby intră într-o discuție cu doctorul, într-un colț al biroului, cu buzele arse, cu ochii sfâșiați de tristețea unei mari nenorociri, privind-o ca pe o stea îndepărtată, păru a expira șoptindu-i:
— Cât de frumoasă ești dumneata! ca față de ceva inaccesibil, fără entuziasm și cu disperare chiar.
Se ridică să plece. Stăruiră cu toții, Mite, doctorul și mai ales Baby, să rămână la masă cu Baby. Copilul își aduse cuburile, cutiile cu soldați de la unchiul Ernst de la Berlin, culorile, albumurile; se bucura să petreacă o seară singur numai cu nenea Mihai. Se rugă, imploră, se supără, plânse, întrebuință, în sfârșit, toate armele răsfățului – dar nu izbuti. Poetul nu primi. Simțea nevoia să plece, ducând în pupila lui, într-o singurătate absolută, icoana femeii aproape goală, în tul albastru, cu safire și diademă de diamante; să o admire, să o iubească, să i se prosterneze la picioare – și să sufere, să sufere; căci, știa bine, că extazul de acum se va sfârși, la urmă, în nemulțumire de sine, într-un sentiment de profundă nemernicie. Doctorul stărui și el; se apropie de Mite și puse mâna pe broșă:
— Ai văzut broșa de safir? E darul meu de Crăciun.
Scena se întorcea spre idilă conjugală. Cu toate lacrimile lui Baby, poetul își grăbi plecarea.