Mite

Momentele de tăcere ce urmară i se părură o veșnicie. Avu totuși tăria să-i spună:

— Ia loc; așteaptă să-mi treacă emoția, căci sunt tulburată și am să-ți spun de ce.

El îi sărută mâna, fără grabă și fără insistență, și se așeză în fotoliul obișnuit de lângă măsuța de lemn de trandafir, scoțând din buzunar caietul, în care îi corectase compoziția din urmă „o excursie în parcul de la Măgurele” sub formă de scrisoare către o prietenă de la Berlin. Ea își frecă ușor tâmplele până ce simți sângele urcându-i-se din nou în obraz. Se gândi la scena olteanului, pe care se hotărâse să nu i-o povestească, dar nu se mai putea ține de cuvânt; trebuia să-și explice emoția, și întâmplarea din uliță cădea foarte bine pentru a da o întorsătură naturală unei atitudini, de care, totuși, el nu părea de loc mirat; liniștea lui o enerva și mai mult.

— Să vezi, domnule poet, izbuti ea să lege ceva mai târziu, și nu fără o iritare surdă, câteva minute înainte de venirea dumitale, s-a întâmplat chiar aici în uliță, nu departe de biserică, o crimă, ce m-a zguduit.

Îi povesti scena; dar nu i-o povesti simplu, informativ, ci cu mișcare, cu pasiune și chiar cu indignare că se pot întâmpla astfel de crime în inima Capitalei. Cum începuse a se cunoaște, și devenise bănuitoare cu sine, își dădu repede seama de exagerația tonului; uitase de oltean, și patetismul nu-i venea de la lovitura de ghioagă a trecătorului. I se păru totuși nimerit sa exagereze, pentru că numai astfel se simțea cuprinsă în fața constatării neașteptate. Pe când povestea, își ridică ochii spre dânsul și se întreba mereu ce-și spunea de faptul că pe dânsul îl primise și pe Mandrea nu. El părea liniștit, ca și cum n-ar înțelege nimic din ce se petrece într-însa. Dădu din umeri:

— Ce să-ți spun, gnädige Frau, de ticăloșia ce ai văzut-o cu ochii? Țară-i asta? Moravuri sunt astea? Când îl invoc pe Vlad Țepeș se spune că exagerez.

Își dădu apoi seama că-și înălțase zadarnic tonul și era gata să izbucnească împotriva vremurilor de azi, ca la ziar, și o întoarse repede spre glumă:

— Noroc că mi-am scris articolul pe azi; altminteri, mai atacam o dată pe roșii, după datina rumânului de a învinovăți guvernul, chiar când nu plouă.

Zâmbi satisfăcut, în timp ce ea căută cu înfrigurare să-i citească în zâmbet, în privirea leneșe, acoperită pe jumătate, ca și cum n-ar voi să vadă o lume ce n-o merita, în glasul lui tărăgănat, dulce baritonat și învăluitor.

Nu citi însă nimic. „Se preface, își zise ea. Nu se poate să nu fi prins situația.” Omul părea totuși departe de orice presupunere. Își aminti atunci de Mandrea și nu se îndoia că o văzuse după perdea; când plecase, o mai căutase o dată din ochi și se uitase și la Eminescu, care intrase fără să țină seamă de ce le spusese Kati; știa, prin urmare, dinainte că pentru dânsul ea e acasă; aveau, de bună scamă, o înțelegere… Cum își va explica-o Mandrea? I se păruse chiar că zâmbise ocrotitor; îl vedea povestind la club întâmplarea. „Ce e cu doamna Kremnitz?”. Făcându-și pâlnie din mână, un prieten îi va spune cine știe ce la ureche și vor râde amândoi pe înfundate ca de lucruri plăcute când se întâmpla altora. Va deveni subiect de conversație: va afla Titu cel dintâi, cum le află toate și le subliniază apăsat, și apoi și doctorul. Iată ce o aștepta! Se uită din nou la omul din față ce părea că nu pricepe nimic; liniștit, el mai revedea o pagină din compoziția asupra excursiei la Măgurele, făcută, de altfel, cu dânsul și cu alți prieteni. O cuprinse atunci un sentiment de indignare; pentru ce intrase, când Kati le spusese la amândoi că nu era acasă?; de ce-și luase drepturi, pe care nu le avea și o expusese astfel comentariilor răutăcioase ale lui Mandrea și ale altora? Nu-și mai amintea, firește, țipetul de bucurie, cu care îl văzuse deschizând portița, și-i făcea acum o vină din ceea ce adinioară îi făcuse un merit; fusese indiscret. Poetul nu părea să-și dea scama că era punctul de plecare al atâtor deosebiri sufletești; închisese caietul, după ce scrisese pe pagina ultimă „ausgezeichnet” și povestea, acum, potolit, cum pe vremea studenției la Viena, într-o noapte, abia scăpase de lațul unei batiste răsucite în jurul gâtului, în colțul unei ulițe întunecoase de lângă Alserstrasse. „Unde mai pui că era și pe degeaba; în buzunar n-aveam nici cei câțiva creițari pentru portar, și de aceea nu mă puteam întoarce acasă. Bietul hoț se păcălise.” Conveni că și în orașele mari se pot întâmpla atacuri în stradă – e drept că nu ziua; cu atât ne întrecea apusul.

Mite îl asculta neatentă; gândul i se concentra tot asupra ei „la urma urmei, își zise într-un târziu, chiar dacă Mandrea a observat totul, nu poate trage vreo concluzie rea; e destul de natural să nu primesc o vizită întâmplătoare, când am ora de lecție. Prietenii știu că Eminescu îmi dă lecții de limba română; venirea lui are deci cu totul alt caracter.”

Reflecția i se păru logică; nimeni nu avea nimic de zis, cu atât mai puțin Mandrea, un prieten. Atunci de ce se speriase?

I se ridică o piatră de pe inimă; se simțea scăpată; nici Mandrea nu putea spune nimic, nici Eminescu nu putea crede nimic. E drept că descoperirea făcută îi produsese în spirit o confuzie, o revoluție chiar, despre a căror importanță nu-și da încă seama, dar aceasta o privea numai pe ea; era secretul ei și omul din față n-avea cum să-l cunoască. Îl putea deci privi cu seninătate; între dânșii nu se afla nicio complicitate. Pentru a se întări în această convingere simți nevoia de a-i explica, așa deodată, fără nicio legătură, pe când el povestea amintiri de la Viena:

— Am spus domnului Mandrea că nu sunt acasă pentru ca să nu ne împiedice lecția; am să te consult asupra mai multor chestii literare și cuvinte pe care nu le înțeleg și nici nu le-am găsit în dicționar.

— Da? făcu el șters…

Se uită la dânsa; o undă purpurie îi fulgerase pe obraz. Se arătă interesat, ca și cum ar fi așteptat cu nerăbdare „chestiile” și moldovenismele lui Creangă; în fundul privirilor lui se stinse însă lumina ce mocnise sub cenușa indiferenței și se prăbușise ceva.

Nu răspunse nimic la reflecția ei, deși o simți adânc, în funduri, ca o împunsătură dureroasă; își trecu mâna mică și plină peste frunte și, cu ochii aproape închiși, în nicio legătură cu momentul, o întrerupse:

— Nu știu de ce mă obsedează de dimineață un vis; nu pot scăpa de el.

— Ce vis? se grăbi ea să-l întrebe dulce, căci îi citise în ochi melancolia și își dăduse scama de deziluzie; instinctiv, venea cu vata vorbei blânde.

— Nimic deosebit, reluă el, ca și cum ar fi fost departe, nimic legat; o simplă viziune minoră și absurdă. M-am visat copil la Ipotești, dar un Ipotești de vis, numai cu puține elemente reale. O grădină mare, prăvălită până departe, spre un pârâu și un heleșteu în fund; o grădină cu pomi mici, cu sute de pomi, tăiată în lățimea ei, ca de două brâie, de două terase largi. Cu o droaie de copii din sat, ne suiserăm în pomii așezați pe marginile unei alei; nu știu ce căutam acolo; pomii n-aveau nici fructe, nici flori; stăteam și noi lipiți ca omizile. Era frumos și liniștit, când se porni deodată un vânt și o zvoană prin toată grădina; noi ne lipirăm și mai mult până ce o pală de furtună se întinse spre noi ca un braț, smulse din pământ un șir de copăcei și îi împinse, pe sus, în rând, spre gardul din dreapta grădinii; noi, ceilalți, din copăceii de pe rândul din față al aleei, cu frica în oase, ne strânseserăm și mai mult. Furtunii nu-i fu milă de noi; celalt braț al ei ne înșfăcă, ne răsuci într-un unghi drept și apoi smulgând copăceii din pământ, ne luă pe sus de ne împinse lin spre fundul depărtat al grădinii, unde ne răzimă de gard, fără să cadă cineva, bineînțeles afară de mine, care mă prăvălii, dar nu te speria, nu mi s-a întâmplat niciun rău, decât doar că m-am trezit.

Mite aștepta continuarea visului; el dădu însă copilărește din umeri:

— Atât și alt nimic. Absurd, nu-i așa?

Ea zâmbi, fără să se mire; îl cunoștea bine; știa cât de lesne se lăsa în voia viselor, a amintirilor, a senzațiilor, în nicio legătură cu momentul, ca un om căzut de aiurea; singur se numea în glumă „omul din lună”; în încăierările cele mai încordate de interese, ca printr-un automatism, îi veneau pe buze reminiscențe, replici, digresiuni neadaptate cu preocupările prezente; lucra în el o forță inconștientă, care-l scotea din logica momentului și-l făcea să se conducă după norme proprii și imprevizibile. Caragiale pretindea că avea într-însul un deșteptător, pus brusc în mișcare printr-un resort nevăzut; în mijlocul discuțiilor generale, se trezea în el deodată un cântec unic. Mite îl cunoștea bine; îl știa acordat pentru o muzică solitară. Se uită atentă la dânsul și în tânărul ușor îmbătrânit, ușor îngrășat și foarte neîngrijit trupește, inegal în atitudini, când absent sau mai ales absent dar și înflăcărat și pasionat uneori, inactual și inofensiv, pentru că nu cerea niciodată nimănui nimic, cu o privire ce plutea peste oameni și viață, ea avea intuiția prezenței unei forțe și supremații sufletești; o intuiție numai, intuiție de femee și de poet, pe care o tulbura însă cu bâzâitul lor adesea asaltul micilor realități jignitoare pentru simțul ei de conveniențe. Nu înțelesese rostul visului și nici nu avea ce înțelege, întrucât prin declanșarea unui resort nevăzut, se pusese în mișcare deșteptătorul, care mergea pentru el singur. Nu se mai gândi deci la sensul lui posibil, ci reveni la firul îngrijorărilor ei de mai înainte. „Dacă lecția de limba română, își zise ea, îmi poate scuza atitudinea față de Mandrea, atunci lecția trebuie să fie lecție.” Voia, cu orice preț, să ridice între dânșii un parapet de preocupări strânse și serioase, voia să-și sporească interesul științific pentru a înlătura orice presupunere. „Să fi bănuit?” își spuse ea mintal. „Cum să bănuiască, dacă nici eu singură n-am știut?” își replică tot ea pentru a se potoli. „Oricum, de azi înainte, va trebui să mă supraveghez; să nu las nimic la întâmplare, pentru ca să nu vadă și alții ce se întâmplă în mine.” Se reculese, deci, înviorată, uită și de scena cu olteanul, și de scena de la poartă, și de ce putea spune Mandrea și de ce putea crede Eminescu, și nu voi să se mai gândească decât la lecție, la cuvintele scoase din bucata pe care o studiase; ea singură o interesa și nu tânărul îmbătrânit din față, cu fire de păr căzute pe gulerul hainei noi, dar cu o frunte atât de luminoasă și cu niște ochi atât de visători și de contemplativi.

— Să trecem la lecție, domnule poet, spuse ea miruindu-l cu privirea, ca și cum l-ar fi stropit cu un buchet plin de rouă.

— Să trecem, gnädige Frau.

„Domnule poet” și „gnädige Frau” erau expresiile lor ușor glumețe, ușor ceremonioase, care stabileau între dânșii un amestec de protocol și de intimitate în tot timpul lecțiilor, în cuvinte căutate cu grijă, cu excluderea prezenței altor preocupări momentane, într-o limbă dibuită și ciocănită, de părea că voiește să încerce valoarea sonoră a fiecărei silabe, ea își lămuri nedumerirea în privința lipsei de unitate a caracterului lui Dănilă Prepeleac…

Bombănitor, cu fățișe intenții cordiale, el izbucni:

— Unitate de caracter? Iată o născocire a domnilor franțuzi! Auzi dumneata, unitate de caracter! Raționalism, clasicism, „Descartes”. Raționalism nu înseamnă însă fatal simplism, adică lumea văzută în unități, în corpuri geometrice, în formule, totul liniar, nimic frânt; totul rigid și logic, nimic mobil, neprevăzut, fantezist; gândul scriitorului, concepția lui, nu e numai decât o zeiță în pavăză ci, uite, și iepurele ce-i scapă din mâini și aleargă amețit printre picioarele oamenilor; să-l prindă domnul cititor, să se ostenească și dumnealui, să colaboreze, nu să le aștepte toate de-a gata. Unitate de caracter, adică să-mi pretinzi ca la ora cinci și un sfert să fiu așa cum am fost la cinci, sub pedeapsa destrămării solidarității psihologice? Nu pot să schimb nimic din fatalitatea mea sufletească – nici măcar din plăcerea contradicției!

Și cum o văzu gata să-l întrerupă:

— Am glumit. Nu e vorba de capriciu, prin urmare nu e vorba de un act voluntar, fără însemnătate, ci de unul spontan, inconștient – care e totul. Pe fundalul unei unități larg înțeleasă, trebuie să admitem discontinuitatea ca însuși principiul de existență a sufletului omenesc. Pe un fond moral, de pildă, trebuie să admitem posibilitatea unor variații și deficiențe. Ce înseamnă, de altfel, un om moral? Omul care n-a săvârșit niciun act vinovat. Dar de ce nu l-a săvârșit? Se va răspunde: tocmai pentru că e moral. Vor replica totuși; poate și pentru că n-a fost în situația de a-l săvârși. N-a furat pentru că n-a avut nevoie să fure, ori n-a avut ocazia; să presupunem însă că are o casă de copii muritori de foame și găsește într-un loc dosit o hârtie de o mie, fără să-l vadă cineva, pentru că teama de a fi văzut și, deci, teama de sancțiune e cheia de boltă a moralității. În fiecare din noi sunt posibilități foarte variate; un om rezistă unei ispite, pentru că ispita nu e destul de puternică sau din nu știu ce imponderabil invizibil ochiului din afară; sau poate că nu-i e scris. Căci tot acolo trebuie să revenim: ceasul rău, piaza rea, cum spune poporul, adică imprevizibilul din fiecare din noi, care, dintr-o mână neștiutoare decât de mângâiere, poate face o mână criminală. Domnii scriitori franțuzi – dar de ce spun franțuzi? Căci le fac prea multă cinste sau ocară, că n-au născocit-o ei, ci, mai de mult, întregul clasicism greco-latin – pornesc de la o concepție unitară, imutabilă; sufletul e un cristal primar și ireductibil. Eroii sunt deci sublimi, scelerați, avari, fățarnici, hoți, afemeiați, de la început, cu fiecare față a vieții, fără discontinuitate. Un avar nu e avar în toate actele lui; sunt avari ce se lipsesc de hrană sau umblă rupți, dar cheltuiesc averi pentru vreo manie: colectează, de pildă, tablouri, medalii sau cutii de chibrituri; citesc în ziare chiar acum de moartea unui milionar francez care a dus o viață de cerșetor, dar a strâns o colecție de tablouri, oferite apoi Luvrului. Avariția lui n-a fost o pasiune unică și exclusivă, ci s-a întretăiat cu alte pasiuni contradictorii, de o calitate mai bună; caracterul dominant este, prin urmare, o noțiune relativă ce trebuie mânuită cu îndemânare; viața e mult mai variată și mai complexă decât cum o reprezintă clasicismul. Preferințele mele merg aiurea, spre multilateralitate, spre posibilitatea soluției de continuitate în orice moment, care deviază linia dreaptă, o frânge, sparge oglinda sufletului în cioburi greu de reconstituit; o astfel de literatură polivalentă e mai aproape de realitate decât clasicismul uniform monoton și egalizator, fie el greco-latin, dar mai ales francez, în care raționalismul și spiritul logic merg până la artificiu și absurd…

Poetul continuă apoi volubil, sărind de la una la alta cu o sprinteneală neobișnuită.

Din fire tăcut, rezervat, ponderat, dar mai mult absent, avea uneori și ieșiri pasionale, cu atitudini dure, ireductibile, în chestiuni esențiale, care nu erau însă de ordin literar ca în cazul de față… Deformațiile clasicismului și ale raționalismului francez nu-l pasionau; izbucnirea nu-i venea din adâncul convingerii, ci era o simplă dilatație verbală. Mite îl asculta atentă, bucuroasă că-l vede însuflețit și expansiv, dar și puțin îngrijorată asupra motivului acestei exuberanțe rară la dânsul; privirea căuta să-i scruteze jocul sufletesc; de când se descoperise pe sine, începuse să devină bănuitoare și cu alții; voia lui bună și tendința spre exagerație și glumă nu porneau oare dintr-o euforie sentimentală, din conștiința unei biruinți; nu venea oare din scena de la poartă, când Mandrea se întorsese în trăsură, iar el, sigur de sine, urcase scara casei?

Ea se încruntă puțin la aprecierea făcută mintal, dar, pentru a nu se lăsa prinsă în plasa altor gânduri, interveni cu finul simț al realității.

— Ceea ce spui, domnule poet (și sublinie ca totdeauna cuvintele cu o intonație prietenoasă și glumeață, ca o punte de intimitate aruncată între dânșii) e cu putință să fie exact, ba chiar cred că e așa. Admit că un om poate fi moral la ora cinci și criminal la ora cinci și un sfert; nu poate fi însă prost dimineață „de-i mănâncă din traistă cânii” și deodată, după amiază, deștept nevoie mare, de-l răpune pe Scaraoțchi cu toată drăcimea lui în fel de fel de întreceri istețe, cum e Dănilă Prepeleac.

El o ascultă cu ochii mirați și la urmă aprobativ; volubilitatea lui până acum fusese, în adevăr, de natură verbală; încălecase o idee, dăduse un ocol prin considerații generale și când se-ntorsese la punctul de unde plecase, vedea că era neaplicabilă în cazul de față; greșeala sta chiar în punctul inițial. Conveni cu aerul mulțumit al omului bucuros de a fi fost prins:

— „Aiasta așa-i de aceia.”

Ea îl privi nedumerită de aceste moldovenisme neașteptate.

— Ori m-ai „găbjit” ca pe pupăza din scorbura Humuleștilor… Mă exprim în limba lui Creangă, deși m-a făcut de ocară. De dragul lui am măcelărit și pe franțuzi și clasicismul greco-latin, fără să-l pot scăpa. Ai dreptate, prostul e prost și nu se schimbă niciodată, cum s-ar schimba omul de treabă ori omul ușuratic. A fi prost sau deștept e o stare de fapt neschimbată, e un lucru în sine; pe când a săvârși un furt este o acțiune determinată nu numai de invarianta caracterului ci și de alte variante din afară, de împrejurări… Observația domniei tale, mi se pare, așadar, îndreptățită. Critica subsistă, orice explicare am căuta să-i dăm; să încerc totuși una, admițând amestecul a două basme; prostul de la început descalică dintr-un basm vechi, grecesc, ori și mai departe, arian, iar deșteptul de la urmă, dintr-un basm mai recent, în orice caz de proveniență creștină, poate chiar autoctonă. A făcut și Creangă ce au făcu și strămoșii noștri; căci obiceiul de a face vase noi din cioburi vechi există de mult, de la romani, unde se practica pe o scară întinsă, după o formulă simplă a contopirii a două piese grecești într-o singură piesă romană. Localizarea sinceră a lui Plaut devine astfel „contaminația” lui Terențiu, care, în lipsa imaginației proprii, ține loc de originalitate și șterge pe cât poate urma furtului. Creangă a făcut, poate, și el la fel lipind la un loc pe prost și pe deștept, fără să se gândească la perspicacitatea domniei tale în a distinge lipsa lor de aderență.

— Nu era nici prea greu, mai ales pentru o străină, care, în chip firesc, e mai impresionată de distonanțe.

Trecură apoi la cuvinte. Mite își scoase carnetul cu scoarțe albastre și începu să-l întrebe cu o sârguință școlărească.

— Ce e costoroabă?

— Costoroabă? repetă. E o grindă lată, de care se prin căpriorii acoperișului casei.

— Bun, răspunse Mite, însemnându-și înțelesul pe carnetul albastru.

— Dar drughineață?

— Drughineață? La mine în sat drughineață e o creangă groasă.

Ea însemna din nou. Punându-și apoi creionul de sidef la gură:

— Nu ți se pare că nu e necesar, ca scriitorul să caute cu lumânarea, în fundul satelor, tot felul de cuvinte necunoscute, de caracter mai mult local, cu care să-și împestrițeze opera, ca să ne dea nouă de lucru?

— Chestia e dacă aceste cuvinte împestrițează ori sunt originale. La Creangă limba e organică și armonică.

— Da? făcu Mite. Spune-mi atunci ce înseamnă zăgneață?

— Zăgneață? se întrebă el îndoielnic. Se gândi, se suci și conveni:

— Nu știu.

— Apoi dacă nu știi dumneata, cum o să știu eu! replică ea biruitoare.

— Nici nu e nevoie; să-l învățăm amândoi.

— De unde? Pentru că nici dicționarul nu-l cunoaște. Și pe urmă nici nu e frumos.

— Ce înseamnă la domnia ta frumos?

— Frumosul reclamă o anumită armonie, o anumită dulceață.

— De pildă?

— De pildă! Știu eu? Să iau la întâmplare…

Se gândi puțin, dar nu-i veni nimic la îndemână; găsi pe măsuță un număr mai vechi din Convorbiri, pe care-l răsfoi; se opri la Cezara și îi căzură ochii pe aceste rânduri:

„Desmierd un chip de copilă în felul meu, adică umplu un album cu diferite expresii ale unui singur cap.”

— Mă opresc la întâiul cuvânt.

— Care?

— Desmierd are în el o dulceață, o legănare, un alint. Simt în el colaborația unui popor întreg pentru a înmlădia și muia sunetele; simt însăși gingășia gestului în sonoritatea lui descrescândă.

— Da? rosti el evaziv, dar nu se putu opri pe o formulă de îndoială ceremonioasă, ci izbucni în râs.

Mite îl privi mirată, puțin contrariată.

— De ce râzi?

— Numai atât simți? reluă el, din nou, cu același ton glumeț.

— Ce să mai simt?

— Numai dulceața, legănarea, alintul: dezmerdare… des-mer-da-re?

— Ce alt ceva?

— Atunci nu simți totul, răspunse el plimbându-și reflex mâna la nas.

— Nu înțeleg…

— Stimată doamnă, gnädige Frau, nu știu cum să vă spun mai dulce, mai legănat, mai alintat ca să vă îndurați să luați povara aceasta de pe umerii smeritului domniei tale dascăl de limba română.

Ea îl privi tot mai mirată.

— E vreun cuvânt de ocară?

— Nu. E un cuvânt de dragoste și foarte armonios, dar dacă te duci la origina lui, nu mai e dulce – aș putea spune: dimpotrivă.

— De ce?

Se gândi o clipă, căutându-și cuvintele și apoi experimental ca pentru o demonstrație științifică:

— La rădăcina lui, ca sa spunem așa, e latinescul merda, al cărui sens nu mai e nevoie de amintit. A dezmerda vine de la deexmerdare, în franțuzește désemerder.

— A! făcu Mite, ca în fața unei minuni.

— Și totuși, reluă el ușor doctoral, evoluția semantică a cuvântului e foarte simplă: Deexmerdare exprimă gestul mamei, care își curăță copilașul de murdăria lui; gestul în originea lui e igienic, dar e și o mângâiere; printr-un proces de spiritualizare evoluția lui a mers de la igienă la mângâiere; sensul propriu i s-a evaporat, așa că azi nu înseamnă decât un gest de dragoste – sau, cum spuneai domnia ta, de legănare, de alintare. Cuvântul e frumos și sonor, dar originile lui materiale îmi trezesc asociații neplăcute. Frumusețea este o noțiune relativă, determinată adesea și de motivări individuale.

Mite nu mai stărui; îl privi doar scrutător și-i observă fluiditatea verbală, melifluă, plăcerea de a vorbi pentru a vorbi, de a o necăji dulce.

— „E allegro” își spuse ea. Îl cunoștea mai mult „andante” cum obișnuia ca să-l transpună în notație muzicală. Azi era „allegro”, voios, nu-și afla locul, pornit parcă și spre o ușoară glumă, ce ar fi lunecat bucuros spre scherzo. Când recunoscuse contradicția din caracterul lui Dănilă Prepeleac, adăugase:

— „Aiasta așa-i de aceia” cum zice Creangă în limba lui, căci eu aș fi spus altfel în limba pe care a trebuit să o uit printre măririle între care trăiesc.

— Cum ai fi zis dumneata? făcuse ea.

— Apoi ce să o mai știi și domnia ta, că e vorbă proastă.

— Să fie chiar așa de proastă?

— Așa de proastă, nu. Pe vremea mea, când nu mă simțeam încă atât de departe de satul meu, și nu mă înstrăinasem printre boieri, mi-aș fi trimit de pământ căciula de blană de miel și aș fi strigat: neamul nevoiei!

— Cum, cum? ciripise ea.

— Simplu: neamul nevoiei.

— Și ce înseamnă vorba asta a dumitale, că eu nu-i dau de rost?

— O vorbă pe care am învățat-o în satul meu, dar care nu e bună de nimic, aici între boieri.

— Are vreun înțeles?

— Niciunul decât pentru mine și chiar de ar avea, nu trebuie să știi totul; pentru prestigiul lui mai lasă și ceva dascălului domniei tale, încheie el cu un gest de menuet.

Mite nu mai stăruise și după plecarea lui își însemnă totuși expresia în carnet. Bănuia un sens mai liber și simțea în această libertate nevoia afirmării intimității; nu-i ajungeau înțelesurile, ci căuta și subînțelesurile. Ca să abată vorba, ea reluă:

— E destul de grea limba română, și convin să mă lupt cu gramatica lui Manliu; convin să mă lupt cu Creangă, care își aduce vatra casei lui din Humulești pe Calea Victoriei; dar mai am de luptat și cu domnul Ghiță Preda, gardistul din colț. Adinioară, pe când copiii se băteau pe maidan, privind cu mâna petrecută între burtă și centiron, la un moment el le-a strigat: – „Ci starăți, măi!” Am înțeles, negreșit, că le spunea să nu se mai bată, dar nu cunosc forma gramaticală „starăți”.

— Mă tem, replică poetul cu un ton de falsă ceremonie, că n-ai înțeles nici sensul intervenției domnului Preda. Mai întâi, pentru că datoria unui gardist bucureștean, în genere, și a domnului Ghiță Preda, produs oborean, în specie, nu e să oprească bătaia, ci să o întețească; nu-mi închipui, în al doilea rând, că parazitarul ră să-și fi împins necuviința până a se cocoța și la imperativ – întrucât cunoștințele mele de argou bucureștean nu i-au înregistrat și această biruință; mai fac apoi toate rezervele asupra conjucției adversative ci, care în sensul acesta și la începutul unei propoziții este, de bună seamă, o invenție cărturărească luată din cronici și din cărți religioase, nescoborâtă încă în mahalaua bucureșteană. Într-un cuvânt, nu cred ca domnul Ghiță Preda să fi spus „ci starăți, măi! În sensul de „opriți-vă, măi” ci „ce starăți, măi?” în sensul de „de ce v-ați oprit?” Iată, stimată doamnă, cum, după simple indicațiuni psihologice și filologice, îmi permit să vă rectific urechea și să interpretez altfel atitudinea domnului Ghiță Preda față de copiii de pe maidan.

Ea conveni.

— Se poate să fie așa cum spui; nu sunt totuși lămurită în privința formei „starăți”? În gramatica mea n-o găsesc…

— N-o găsești pentru că n-a ajuns încă s-o consacre gramatica lui Manliu, dar va veni și vremea aceia. Căci, starăți este sau mai degrabă cred că trebuie să fie în loc de stați crescut cu ră.

— De unde s-a introdus acest ră?

— Ră? stimată doamnă, exclamă el voios, sculându-se demonstrativ în picioare, și apoi aplecându-se cu o temenea turcească, ră? nu cunoașteți pe ră? Să ne închinăm până la pământ (și mai făcu o temenea) în fața celui mai autentic și mai veritabil produs al geniului bucureștean, la care au colaborat și Oborul și Tunarii și Popa Nan, și Dealul Spirei și gropile lui Ouatu și tot ce e nobil și veritabil autocton din Bucureștiul domnului Ghiță Preda; nicio intenție regională nu se poate compara cu această creațiune locală, care în curând va da un aspect țigănesc limbii române. Dorești poate să afli în două cuvinte cariera prodigioasă a lui ră?

— Negreșit.

— Bucătarul acesta împărătesc, care a tăiat cu satârul cele șapte capete ale balaurului are, ce-i dreptul, o stare civilă legitimă, adică o origină certă latină; a supt de la lupoaică de vreme ce-și trage spița de la persoana a treia a perfectului; steterunt a dat în chip legitim statură. Atât; cum a făcut însă ochi, nu s-a mulțumit să rămână locului, ci s-a uitat în dreapta și în stânga, strigând: păzea! că vă prăpădesc! Și, s-a și înscăunat fără discuție și la persoana întâia și a doua a pluralului perfectului; am avut, așadar, stăturăm, stăturăți în loc de stătum și stătuți, azi răposați în bucovanele bisericești, în cronicari și în unele din poeziile mele. Nu s-a mulțumit însă nici cu atât, ci s-a săltat pe alte câteva perini și, dintr-o zvârlitură, s-a înscăunat și la pluralul mai mult ca perfectului: stătuserăm, stătuserăți, stătuseră, în loc de stătusem, etc. Domnul Manliu s-a grăbit să-l înregistreze cu obediență și ploconeli în gramatica sa, așa că noi scriitorii ne luptăm în zadar să păstrăm frumoasele și legiuitele forme vechi… crescute din laptele lupoaicei. Acum, după cât se pare, geniul oborean, prin gura domnului Ghiță Preda, a înfipt steagul biruitor al lui ră și la prezentul plural: starăm, starăți, stată în loc de stăm, etc. Urechea mea n-a prins încă forma, dar ea există probabil și reprezintă o biruință strălucită, însă nu atât de strălucită ca cea de la participiu: statără în loc de stat, prin care răzbește, ca un sclav beat tras într-un car de sileni goi, în toate formele compuse ale conjugării românești: am statără, am făcutără și așa mai departe – cu alte cuvinte, triumful pe toată linia a mitocăniei, care și-a înfipt steagul pe cea mai de seamă redută a limbii române. E drept că domnul Manliu șovăie încă să o înregistreze, dar va veni și vremea ceia, pe care dacă nu o vom apuca noi, va avea fericirea s-o apuce domnul Baby…

El se plimba acum prin odaie, și, deși tindea spre masivitate, se mișca cu ușurință de fulg luat de vânt. Se opri o clipă la fereastră; peste uliță începuse să se lase estompa unui copil nevăzut; era liniște. Liniștea i se așeză și pe trăsăturile feței însuflețită până acum de o agitație interioară inexplicabilă; liniile i se destinseră, îi căzură cu impresia unei scufundări, a unei brusce adânciri în sine, în trecut, în amintire a unei plutiri verticale spre fundul îndepărtat de suprafață, de care nu-l lega prezența unui periscop; nimic din ce se petrecea deasupra nu ajungea acolo. Pierduse noțiunea timpului, a locului, uitase de Creangă, uitase de geniul oborean al domnului Ghiță Preda și de gramatica lui Manliu, uitase de obiceiul discuțiilor de până acum; nimic nu mai exista pentru dânsul decât ața flexibilă a gândului, care străbătea adâncimi și depărtări și arunca punți invizibile peste prăpăstii.

Deși-i cunoștea puterea de subită absență spirituală, de refulare, de periegeză pe mări îndepărtate întipărită pe față ca o mască, ea se uită la dânsul îngrijorată; știa că în acel moment, în mijlocul oricâtor persoane, el nu-și lăsa pe pământ decât leșul iar mintea îi colinda pe alte tărâmuri, departe, prin funduri de oceane, după coralii iluzorii; de i-ar fi pus cineva mâna pe umăr s-ar fi scuturat ca dintr-un vis. Văzându-i de data aceasta cum i se desprinde spiritul de materia inertă, nu putea crede că disocierea se făcea fără motive adânci; tulburată de propria-i stare sufletească, ea îi caută, cu îngrijorare reflexul pe figura absentă și visătoare. Era zadarnic să-i spună o vorbă ca să-l readucă la realitate; trebuia să lase ca imersiunea să se facă de la sine. Și, într-adevăr, el rămase așa, scufundat, câteva minute lungi, până ce, apoi, ca un scafandru încărcat de prețioasa povară a capturii sale, se întoarse spre dânsa, pentru a-i spune, în nicio legătură vădită cu discuția de până atunci, ca și cum ar prelungi prin vorbe un monolog interior:

— Realizarea este, negreșit, un fapt mare și categoric; în ochii celor mai mulți e, probabil, singurul care prețuiește… în ce mă privește, o admir și mă interesează și devenirea, adică popasurile ei, dar mă mișcă cu mult mai mult momentul unic al începutului, al punctului inițial de evoluție și de metamorfoză. E frumoasă ziua; dintr-însa nu mă emoționează însă cu adevărat decât cea dintâi rază scăpată deasupra liniei orizontului, solul timid al apoteozelor viitoare, punctul de hotar unic dintre noapte și zi, adică dintre două stări contradictorii; căci, dacă din primul ceas al dimineții poți scoate logic toate fazele zilei, din ultimul ceas al nopții nu poți scoate, prin nicio operație mintală, cea mai neînsemnată porțiune din noțiunea zilei, după cum din haos nu poți scoate noțiunea universului sau din moarte pe cea a vieții. În domeniul fizic emoția supremă ar fi emoția omului de știință, care ar vedea cu ochii săi trecerea de la anorganic la organic, emoție pe care n-a avut-o nimeni până acum. Trecerea nu se poate, de altfel, nici concepe cu mintea și constituie misterul lumii. În domeniul moral observația punctului de tranziție de la o stare la alta, de la amorf la formă, de la neant la existență, e cu putință și formează spectacolul cel mai emoționant din câte pot fi nu numai pentru cel interesat, dar și pentru ochiul care observă dezinteresat fenomenul; e emoția mamei, care surprinde pe buzele copilului primul cuvânt articulat; deși copilul ar putea deveni apoi un mare orator, în prima lui gângăvire este însă forța unei elocințe mai impresionante decât cea din cele mai frumoase discursuri din lume; aceeași emoție, de calitate tot atât de subtilă, o produce senzația trezirii unei forțe sufletești, a unui sentiment, pe care nimic nu-l prevestea cu o clipă mai înainte, cum nimic nu prevestea ziua înaintea primei raze; iubirea în sine poate fi o rațiune de a trăi, dar nimic nu prețuiește momentul unic, când, de pe lacul unui chip, simți că se ridică fluorescenta comparabilă petelor alburii de pe fotografiile spiritiste, lumina difuză și impresionantă a unui sentiment…

Se opri cu aceeași lipsă de motivare aparentă cu care începuse… De ce rostise toate aceste considerații în nicio legătură văzută cu momentul – ca și visul de la început? Nici el nu-și dădea seama, după cum se și vedea din automatismul întregei sale ființe și din absența spirituală a figurii. Mite îl scrută totuși și presimțea; se scufundă mai afund în fotoliul mare ca într-o uitare; căldura vieții o părăsi; se simți de gheață. – „M-a înțeles! m-a înțeles! Nu mai e nicio îndoială, că m-a înțeles” – își zise ea mintal și certitudinea o umplu de o neliniște, împotriva căreia voia să lupte cu orice preț. Se sforța să-și câștige prezența de spirit; căută să zâmbească, dar zâmbea mecanic, artificial, fals ca într-un panoptic; căută o vorbă tic ea și indiferentă, o glumă, dar nu-i venea nimic… nimic. De ce nu-i venea nimic, deși era atât de deprinsă în lume să scape din situațiile cele mai grele cu un cuvânt? Se îneca, simția că se îneacă; omul din față i se părea că vrea să-i întindă mâna ca s-o ajute, dar ea nu voia. Mai bine să se înece. Își încleștă gura, își mușcă buzele până la sânge pentru că se temea, deodată, să nu-i scape mărturisirea. Mai bine ar fi murit… El se uită poate la dânsa dar, cu siguranță, n-o vedea; ochii i se răsfrânseră înăuntru ca ochii statuielor antice; părea luminat interior ca un lampadar și scuturat de o beție sufletească, de o euforie, ce nu-și căută vreun reazim în afară, ci se satisfăcea în sine. Mite aștepta mereu neliniștită continuarea monologului lui, în care găsise un tâlc, dar nu veni nimic; poetul se izolase din nou de lume printr-o zonă de foc. Cu același automatism se încheie alene la haină, își trecu, reflex, mâna greblă prin păr și se înclină ceremonios, ca și cum abia atunci ar vedea-o întâia oară:

— Știi care mi-a fost una din cele mai puternice emoții din viață? încheie el.

Ea tăcu; în senzația de înec în care se afla, nu-și putea încă descleșta fălcile.

— Mă uitam odată la o frunză de pe ramura unui copac, dar mă uitam atât de atent, atât de încordat, și cu o dorință atât de aprinsă, deși fără scop precis, încât la un moment dat văzui cum frunza zboară și se leagănă prin aer… Nu era o frunză, ci un fluture? Probabil; e sigur chiar; îmi pot face încă iluzia că și dorința mea a ajutat-o să se transforme în fluture… Dumneata ce crezi?

Ea continua să tacă; nu credea nimic; nu înțelegea nimic altceva decât că taina îi fusese descifrată de omul acesta, de alt fel, atât de departe, atât de absent.

— A privi, urmă el, o frunză și a o vedea cum se transformă în floare e a privi chipul opac, inexpresiv, mort al unei ființe enigmatice, chip mut, și a vedea cum, deodată, de pe buze se ridică un semn de viață, de simpatie, de iubire poate – sufletul viu și comunicativ, care zboară și aderă… S-a născut el din propriile lui forțe ascunse și misterioase, de care nu ne dăm seama, ori a fost adus la suprafață numai prin puterea de dorință a poetului, care face să răsară crini printre încheieturile dușumelelor, chestiunea e și discutabilă, dar și mai puțin interesată. Miracolul sta în însuși fenomenul apariției sufletului pe niște buze moarte, după cum stătea în transformarea frunzei în fluture…

Fără să mai aștepte vreun răspuns, ușor și plutitor, ieși din odaie; după câteva minute se auziră glasuri pe scara dinăuntru și pe ușa deschisă brusc intră doctorul Kremnitz, mare, voinic, vesel și zgomotos.

— Ce înseamnă întunericul ăsta în birou? explodă el ca de obicei.

Mite țipă speriată.

— Erai aici? De ce nu aprinzi lampa?

Făcu lumină, apoi:

— Dar ce e cu poetul tău? L-am întâlnit pe scară… Mergea iute de parcă-l sufla vântul… nu știu dacă era vesel, dar zbura peste oameni, peste lume; m-a mai întrebat, în treacăt, confidențial, dacă frunzele se pot transforma în fluturi ori dacă am văzut vreodată cum zboară frunza ca un fluture, sau așa ceva. N-am înțeles bine… Era grăbit. E subiectul noii lui poezii? Ți-a citit-o?

— Nu.

— Atunci ce voia cu frunza și cu fluturele lui?

Ea nu răspunse nimic. Doctorul continuă ușor ironic:

— Mi se pare că avea haine noi…

— N-am băgat de seamă, răspunse ea.

— Da, da; avea haine noi. Să știi că asta e! Te simți mai bine în haine noi, ești altul; confortul fizic se transformă în confort moral; îți schimbi deodată concepția vieții… Poeții pesimiști ar trebui primeniți cât mai des cu rufe și cu haine noi, și atunci viața o să li se pară ceva mai acceptabilă…

Ea dădu din umeri fără să răspundă; pe figura-i obosită se citea și dispreț pentru o astfel de interpretare materialistă a sentimentelor; doctorul nu-l citi, dar tăcerea încăpățânată a femeii îl îndemnă să nu dea înapoi. Rotund și masiv, râse voios de propriile lui teorii și se aruncă și mai adânc într-însele pentru a-și înăbuși senzația înfrângerii, căpătată din tăcerea nevestei lui.

— Să nu crezi că tot ce spun e chiar o glumă fără niciun conținut serios… Nu mai vorbesc că psihologia e pe baze de fiziologie. Lucru prea vechi. Inspirația, și mai ales natura ei, optimism și pesimism, avânt și depresiune, energie, astenie, totul vine din funcționarea organelor, a stomacului, a intestinelor, a aparatului circulator: pesimismul e cele mai adesea dispepsie. Și apoi glandele interne, cu sucurile lor misterioase! Cine știe dacă viitorul nu va arăta că toate dispozițiile noastre stau în secrețiile lor? Nu m-aș mira dacă s-ar descoperi într-o zi că lirismul e secreția glandei tiroidale sau a capsulei suprarenale. Asta este însă cu totul altceva și nu teorii medicale am să-ți fac acum. Hei, domnul poet avea haine noi, adaose el bătând din palme. Foarte frumos, domnul poet începe să se îngrijească: numai pălăria nu și-a schimbat-o, o să vină și vremea asta; ori o pălărie veche în formă de frunză de brustur e unul din atributele obligatorii ale poeziei lirice?

Râse din nou zgomotos dar fără răutate. Mite stărui să tacă. Lui i se păru că trebuie să continue:

— Glumesc, reluă el pentru a umplea tăcerea odăei; susțin totuși că haina nu-l face om numai în ochii altora, cum spune proverbul, ci îl schimbă și în dispozițiile lui sufletești. Ca să nu par că mă înverșunez împotriva altora, îl las pe poet la o parte și mă iau de pildă chiar pe mine, om de știință pozitivă. La consulturi, adică în plin exercițiu al funcției mele cu răspunderi grele, dispozițiile mi se modelează după amănunte vestimentare; altul mă simt într-o haină nouă, cu o cămașă proaspăt scrobită și cu manșete imaculate, și altul, dacă observ că mi-a căzut un nasture de la vestă ori o murdărie de muscă pe plastron; într-un fel sau altul, diagnosticele sufăr o ușoare înclinare, cel puțin egală cu cea a atomilor admisă de Democrit în explicarea formației materialiste a lumii. Nu numai atât: dacă mă duc la consult în trăsură, sunt înclinat spre optimism, deoarece mă aflu în psihologia specială a omului din trăsură, pe bază de superioritate, dar și de indulgență față de omenirea ce se trudește pe jos, prin noroaiele vieții…

Se opri brusc; vorba îl luase prea departe. Uitase de Mite; se apropie de dânsa, o apucă drăgăstos de bărbie și o mângâie ușor pe vâlvătaia părului auriu:

— Dar ce-i cu tine, Mitchen? Eu tot vorbesc și nici nu m-am uitat la tine. Vino puțin la lumină să te văd.

Ea se opuse.

— Nervoasă? mormăi el. Și palidă!… de ce ți-s mâinile atât de reci?

— Mă doare puțin capul, răspunse ea absentă.

— Da? Și de ce?

— Știu eu de ce! Mă simt obosită…

— Te-a obosit poate lecția?

— Poate, șopti ca inexpresiv.

Trecând spre sufragerie, doctorul îi aruncă din ușă ca un ecou:

— Poate.