A doua zi, duminică, pe la patru după amiază, pe când Mite se juca în birou cu Baby, auzi soneria; peste câteva minute Kati îl anunță pe „domnul profesor”.
— Să intre! exclamă ea mirată, cu tremurătura nervoasă a sprâncenei drepte.
Nu-l aștepta; se sculă repede cu altă grijă ca înainte; își înfoie părul auriu, își rândui haina; o undă de roșeață îi trecu pe sub pielea fină a obrazului; ca și cum pe ușa deschisă avea să vină primăvara, tremură ușor, copac umflat de vânt. Poetul intră, închis, posomorât, absent; se trudiră, ca doi străini, să găsească un subiect de conversație… I se trezi impresia revenirii târzii pe locurile unei străluciri trecute; vizita de a doua zi făcută unui castel, care, după ce arsese în torțe de lumini răsfrânte în oglinzi infinite, răsunase de orchestre nevăzute și de dansuri aeriene, tânjea acum cu luminile stinse, cu muzicile ațipite, cu mobilele acoperite. Biroul i se păru șters și neprimitor; femeia în rochia de casă nu mai era apariția în tul albastru, goală și strălucirea pielii ei satinată și în incendiul diamantelor din păr și al safirelor de pe sân. Excitația căzuse și ochiul percepea realitatea în latura ei măruntă. Și în sufletul femeii încolțise același sentiment de decepție; iată omul pentru care se exaltase la legația americană, a cărui absență în mijlocul unei societăți atât de strălucite o sfredelise chinuitor; îi părea acum bizotat, bec lipsit de incandescența firului interior. Stăpâniți de aceeași impresie de năruire, rămăseseră câteva clipe în așteptare. Stângaci, ca și cum s-ar fi simțit gol, se scuză de sosirea lui neașteptată; venise numai pentru câteva minute ca să-i aducă micuțului cutia de culori, rătăcită în buzunarul hainei. Mite își aminti de scena cu mister Schuyler și râse; de la deziluzia mută a începutului trecu la o atitudine nervoasă, cu care voia să și-o acopere. Povesti zgomotos întâmplarea de la masă, râsul ei la amintirea cutiei uitate în buzunar, discuția cu mister Schuyler, și propunerea americanului făcută lui Maiorescu. El nu răspunse nimic; părea absent. Puse cutia lângă copil.
— Domnule Baby…
Răzimat în cot, copilul se făcu a nu auzi:
— Domnule Baby, v-am adus cutia de culori…
Baby continua să privească aiurea cu mutrișoara încordată și severă.
— Nu voiam să credeți că v-am furat-o. Nici n-am putut dormi de grijă să nu mă bănuiți; de aceea m~am grăbit să vă o aduc.
— Las-o aici, mârâi dușmănos copilul.
— Am lăsat-o și acum rămâneți cu bine, domnule Baby, pentru că plec pentru totdeauna.
Ciulind deodată urechea, copilul își întoarse capul:
— Și de ce pleci pentru totdeauna?
— Pentru că, dacă nu mai vorbești cu mine, eu nu mai am ce căuta aici.
Copilul se uită lung, când la poet, când la maică-sa, ca să afle adevărul.
— Mami, nu spune minciuni nenea Mihai?
Mite îl dojeni:
— La noi, aici, nu spune nimeni minciuni. Să nu mai vorbești așa.
Poetul făcu un pas spre ușă.
— Chiar pleci?
— Dacă nu mă iubești!
Baby îi sări atunci în brațe și-l apucă de gât cu amândouă minutele.
— Nu pleca.
— Ba tot am să plec, dar nu pentru totdeauna. Mai viu pe la tine.
Mite îl întovărăși până la ușă; el se opri o clipă și, ca și cum abia atunci și-ar fi adus aminte, rosti șovăitor:
— Uitasem să vă spun, doamnă, că am mai venit pentru ceva…
Femeia deschise ochii mari în așteptare; pentru a-i abate însă solemnitatea vorbii, îl întrerupse:
— Credeam că ne-am înțeles de mult să dispară dintre noi formulele de politeță… Să-ți spun drept, preferam cum îmi spuneai la început, când ne-am cunoscut: mata. E mai blând.
— Știu eu? răspunse el. E un moldovenism adus de acasă la București, unde mi s-a părut apoi că nu se potrivește cu tonul protocolar al relațiunilor…
Mite așteptă… El reluă încurcat:
— Uite ce, gnädige Frau, mi-aduc aminte… cred… mi se pare că ți-ai exprimat odată dorința de a avea o poezie de la mine.
— Da, izbucni femeia, brusc invadată de emoție.
— Așa că eu mi-am permis să viu azi anume ca să-ți aduc o poezie scrisă pentru dumneata.
Mite se lumină ca de o geană de foc.
— Dumneata?… dumneata?…
Nu-și găsi cuvintele:
— Dumneata mi-ai făcut o poezie?
— Da, răspunse el cu aerul unei mărturisiri vinovate.
Recunoștința izbucni în ea cu violența unui șuvoi scăpat dintre stânci; s-ar fi aruncat să-i strângă mâna, să i-o sărute poate; tot mai încurcat, el se scotocea însă nervos prin buzunare. N-o găsea; își scotoci și portmoneul fără folos; căută prin hârtii, scrisori, manuscrise. Nimic; se îmbroboni pe frunte, când își aduse brusc aminte:
— Am pus-o în cutia de culori a lui Baby, ca să fiu mai sigur că n-o uit.
Era, în adevăr, acolo și i-o dădu împăturită. Plecă apoi. Rămasă singură, Mite trimise copilul să se joace în sufragerie, se așeză în fotoliul de lângă sobă și citi:
Atât de fragedă te-asameni
Cu floarea albă de cireș
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Abia atingi covorul moale
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet până-n poale
Plutești ca visul de ușor.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmora în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești.
Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci
Cu a gurii tale calde șoapte,
Cu îmbrățișări de brațe reci.
Deodată trece-o cugetare.
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.
Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău.
Pierdută veșnic pentru mine.
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Și veșnic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
Ș-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginii Marii,
Pe fruntea ta punând coroană,
Unde te duci? Când o să vii?
O citi o dată, de două, de trei ori, într-o năvală de sentimente și de senzații ce o împiedicau să o înțeleagă; i se păru că uitase românește; căută în dicționar forma necunoscuta „tinzându-mi” în loc de „întinzându-mi”, și, numai după multă încordare, înțelese totul. Își realizase visul de a inspira un geniu; instinctiv, își puse speranța într-însul: se vedea acum; întinsă – albă, încremenită pentru veșnicie, îmbălsămată în aroma armoniilor nemuritoare. Ea era „floarea albă de cireș”, se recunoștea; recunoștea și scena de ieri:
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet până-n poale
Plutești ca visul de ușor.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmora în loc —
…momentul intrării ei pe ușă, în rochia de tul albastru cu trena lungă. Îi apăruse venind ca în vis și se oprise apoi ca un monolit încremenit de marmură. Își aminti extazul ochilor lui măriți și, la urmă, sfâșierea despărțirii:
Te duci ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău.
Că te-am văzut, e a mea vină,
Și veșnic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
I se stinseră luminile din privire și un sentiment de desperare i se citise pe chipul sumbru. Pentru că apariția ei în cadrul ușii i se păruse „un vis de lumină” de scurtă durată, pe când plecarea la legația americană o plecare pentru totdeauna – trecuse brusc de la extaz la desperarea încleștată. Îl vedea, în imaginație, pornind, sumbru, zguduit de emoție, dar și distrus de senzația pierderii definitive; și-o va fi închipuit la recepție, în mijlocul lumii alese, elegante, de diplomați și miniștri, într-o atmosferă de lux și senzualitate, inaccesibilă, în timp ce ea, acolo, se gândise numai la dânsul și-i exaltase geniul în fața americanului sceptic, el, cumpănit între extaz și desperare, se așezase, probabil, la masa de brad, petrecuse o noapte de insomnie ca să o evoce și să o îmbălsămeze pentru veșnicie în leagănul de mătase a versurilor armonioase. Tot ce era în ea senzualitate feminină, tot ce era senzualitate artistică, tot ce era vanitate, o răscoli adânc; emoția îi paralizase simțirea, cugetarea; căzu cu fața pe hârtie, plângând. Copilul intră în birou.
— Mami! de ce plângi? sări la dânsa, speriat.
Ea nu-i răspunse; nu-și mai putea opri lacrimile.
— Mami, de ce plângi? o întrebă din nou el și îi scoase din mâini foaia de hârtie. Se uită la ea, căutând să silabisească:
— E scrisul lui nenea Mihai, recunoscu copilul.
— Da.
— Scrie ceva rău în ea?
— Nu; e o poezie.
— Da’ ce, poeziile te fac să plângi? Eu știu patru poezii și niciuna nu mă face să plâng.
— Nu toate. Unele sunt însă așa de frumoase că-ți vine să plângi.
— Nenea Mihai scrie poezii care te fac să plângi?
— Da.
— Atunci, dacă te fac să plângi, am să-i spun să nu ți le mai dea.
— Nu, Baby, pentru că am plâns de bucurie.
— De bucurie? Eu n-am plâns niciodată de bucurie, bombăni el mirat…
Poetul plecă, petrecut de privirea plină de înțeles a domnului Ghiță Preda. Era mulțumit de sine și de poezia pe care i-o închinase; senzația lui pornea din buna credință. Mite se învelise în versurile lui că într-un giulgiu de armonie verbală și, totuși, poezia…
Atât de fragedă te-asemeni…
o începuse și o realizase într-o primă formă cu șase ani înainte. Cine i-o inspirase? Nu-și mai aducea aminte. Poate Veronica… Trecuse timp de atunci și poezia trecuse și ea prin versiuni felurite, se scurtase și se lungise, își scuturase versurile prin alte poezii, se clătise în apele numeroaselor variante. Numai după șase ani de prefaceri, după ultima lovitura de clește a întâlnirii lor, ajunsese în forma în care, pe o mică foaie împăturită, o strecurase în cutia de culori a lui Baby. Femeia o citise cu extaz, și-l închipuise petrecându-și noaptea în fiorii inspirației, la masa de brad; din tulul albastru al rochiei ei de seară, din decolteul pudrat și din marii ei ochi albaștri își scosese murmurul versurilor. Așa scria ea: la biroul de lemn de trandafir, cu oglinda în basculă, compunea cu ușurință poezii, nuvele, romane, piese; geniu facil, nu cunoștea munca trudnică și nu scria pentru timp ceea ce nu făcea cu dânsul; din cele câteva zeci de volume ale ei nu ne-a rămas niciun ecou; iedera grațioasă a amintirii ei s-a răsucit doar pe columnele de marmoră ale câtorva strofe ale lui Eminescu. Controversa artei, văzută sub dublul aspect al inspirației și al muncii artistice, era, de altfel, mai veche între dânșii în ceasurile de lecție:
— Ce este arta? îl întrebase ea odată.
— Nu știu ce e arta, îi răspunsese, dar simt de unde începe. Arta unui scriitor nu stă în ceea ce scrie, ci în ceea ce nu scrie; nu stă în ceea ce lasă, ci în ceea ce șterge. Artistul își creează o limbă nouă, un nou mod de expresie; arta nu e inspirație, ci realizare tehnică; a scrie zece pagini și a lăsa zece rânduri este semnul indiscutabil al prezenții unei conștiinți: arta începe de aici.
Mite zâmbea și-i lua teoriile drept paradoxele unui scriitor cu elaborație lentă, pe când mâna ei alerga sprintenă pe foaia de hârtie albă. Satisfacția de a-l vedea compunându-i sub biciul emoției o poezie în spațiul unei singure nopți, îi era cu atât mai mare; în ea citea, în sfârșit, biruința inspirației.
…Deși îi trebuise șase ani ca să o scrie, el își simțea totuși conștiința împăcată; își socotea gestul spontan și vedea în Mite pe inspiratoarea poeziei, fără să-și scruteze adâncurile. Nu-și da nici el seama, cine îi inspirase poezia aceasta, ca și pe celelalte; Veronica, Cleopatra ori Mite? Toate și niciuna din ele, deoarece, în realitate, el nu cântase decât un tip imaginar creat de sensibilitatea lui și identificat sporadic în câteva exemplare întâlnite întâmplător. O poezie începută pentru Veronica putea fi închinată lui Mite, fiindcă amândouă se topeau în tipul ideal al femeii eminesciene: mică, albă, cu ochi albaștri, blondă, cu păr auriu, cu „mânuțe reci”, cochetă și frivolă: „floare albă de cireș” cu mersul „ca visul de ușor”, femeia înger, blândă – ce se depărta apoi, încetul cu încetul, și se estompa sub forma inaccesibilă a „verginii Marii” spre care-și tindea „dreapta în deșert”…