O săptămână după prima sărutare…
— Ce-ar fi de ți-aș spune tu?
— N-ar fi nimic; dar de ce sa-mi spui tu?
— Nu găsești că e mai dulce?
— Poate. Dar cuvintele trebuie să vină spontan, necesar. Crezi că între noi tutuirea a ajuns necesară?
— Poate că ai dreptate, dădu el din cap resemnat.
— Și apoi, adaose ea glumind, ca să-i încerce ciudata reținere, de care de o săptămână se mira, chiar în Aniversara dumitale, Cezara îi spune ea mai întâi iubitului ei tu.
— Așa e, răspunse el aproape convins de un argument atât de șubred…
— Să păstrăm deci ritmul literaturii, continuă ea cu o surdă iritare, cumpănindu-se între glumă și ironie ușoară.
— Să-l păstrăm, consimți…
Stătu o clipă ursuză și nervoasă.
— În lumea obișnuită, își reluă ea vorba, mușcându-și buzele, nu începe femeia cu tu.
Senin, absent, cu o candoare peste moment și veac, el îi replică:
— Eu nu fac parte din lumea normală.
Crezu că-l atinsese.
— N-am voit să-ți spun asta. Știi cât te prețuiesc; știi că te privesc ca cel mai mare talent al țării; peste dumneata nu văd nimic mai înalt. Poezia ce mi-ai închinat-o m-a zguduit în toate fibrele simțirii; am plâns cum n-am plâns niciodată; am plâns de bucurie, de emoție, de fericire că ți-am inspirat versuri atât de frumoase; că te-am întâlnit și că îți cunosc geniul și presimt tot ce va ieși din el.
— Îmi dai prea mult…
— Îți dau cât ți se cuvine și aș dori să adaug și ce nu-ți dau alții. Dar n-am voit să-ți spun asta, am vrut să spun, că în raporturile obișnuite între un bărbat și femeie, i se cuvin totdeauna bărbatului inițiativele.
— Inițiativele?
— Firește.
— Poate, reluă poetul tot mai visător: ai desigur dreptate, dar eu am văzut totdeauna altfel femeia.
— Cum?
— Am văzut într-însa o experiență mai mare.
— O experiență mai mare? De unde să o aibă? Presupunerea dumitale e aproape jignitoare.
— Cuvântul poate nu e bine ales pentru că e vorba de o forță ce precede experiența, de feminitatea compusă din viclenie, bunătate, blândeță, forță mascată, finețe calculată; femeia e o mână trecută prin păr ce înseninează o frunte amanta, femeia e o protecție; ea trebuie să aibă deci și inițiativa amoroasă.
— Rămâi în paradox.
Mite privi lung, neînțelegătoare la omul cu ochi absenți.
— Și ai întâlnit vreodată o astfel de femeie cu experiență și inițiativă?
— Niciodată. Am visat-o, am așteptat-o, dar n-a venit. Cred totuși că există, de vreme ce am conceput-o și răspunde unei necesități sufletești.
Mite dădu din cap:
— Cine știe?
Tăcere mai lungă, apăsătoare, întreruptă de întrebarea lui fără rost:
— Dar, dacă aș începe eu, te-ai supăra?
Încăpățânarea lui într-o atitudine atât de copilăroasă de a cere drepturi ce se iau de la sine, ori nu se iau de loc, o făcu să ridice din umeri.
— Numai faptul că mă întrebi și te gândești că aș putea să mă supăr, arată că n-a sosit momentul acestei intimități și tutuirea nu răspunde realității.
El păru a nu înțelege; stărui:
— N-a sosit încă momentul? Dar copiii cum își zic tu de îndată ce se cunosc.
Mite îl măsură uluită:
— Noi nu suntem copii.
El nu răspunse pentru că în toate vorbele lui nu era o logică aparentă ci una interioară, pornită din însuși sângele lui… Se aruncă, dus, asupra dorinții de a reveni la copilărie.
— Cum aș vrea să fim copii.
Ea îl privi tot mai mirată:
— De ce să fim copii?
— Ai rămâne mereu cu mine; nu te-ai duce în lume, la recepții, la serate, la baluri; nimeni nu ne-ar avea grija și ne-ar lăsa singuri; ți-aș face jucării; te-aș învăța jocurile noastre de la țară, nu de pe maidanele Capitalei; ți-aș face păpuși; te-aș îmbrăca, te-aș dezbrăca; ți-aș împleti părul de aur în codițe, aș sta în genunchi înaintea ta și te-aș adora. Căci atunci ți-aș spune tu, fără să te superi, firesc.
Femeii îi venea să zâmbească de această evadare în absurd; se reținu totuși, glumind.
— Frații mei mari nu se poartă așa cu surorile; de obicei le smulg de păr și le fac mizerii. Mă tem că te-ai purta la fel cu mine și m-ai bate. N-aș vrea să-mi fii frate… Prefer să rămânem cum suntem…
El nu înțelese vorba cu tâlc, căci pentru dânsul nu exista decât obsesia visului său. Se îmbufnă ușor ca în fața refuzului real, de a fi copil ca el, de a-i fi soră mai mică. Se scutură totuși dintr-o visare pentru a luneca în alta.
— Dacă nu vrai să fim copii, atunci mă gândesc că ar fi mai bine să fim țigani.
Ea izbucni voios în râs.
— Țigani!
În fața absurdității dorințelor lui, ușoara iritare i se risipi de tot. Omul voia să fie copil și era copil; copil mai delicios decât copiii ce vor să fie oameni mari.
— Țigani! repetă ea. E foarte interesant! Și cum ți-a venit așa deodată ideia să ne facem țigani?
— Nu mi-a venit așa deodată, cum crezi, ci de mult, de când te cunosc.
— Și pentru ce să fim țigani?
— Pentru că am duce o viață liberă, pe câmp, departe de orașe, mereu aiurea, în căruță, fără obligații sociale, fără lume, mese, serate, baluri…
— Iarăși vorbești de serate, baluri, parcă cu mi-aș petrece viața acolo, și n-ar fi numai niște evenimente destul de rare…
Și pe urmă cu oarecare cochetărie:
— Nu-i fi cumva gelos?
— Ba da.
Înviorată, roșie de plăcere, iute:
— Pe cine?
— Pe toată lumea, pe toți cei ce vin la dumneata, pe toți cei din jur până și pe Kati, pe Fräulein Schart, pe Baby.
— Dar pe Willy?
— Pe doctor, nu. E firesc.
— A! făcu ea contrariată de ciudățenie.
— Și pe aerul pe care-l respiri, și pe lucrurile neînsuflețite…
— Exagerezi, consimți ea, cum nu-i rămânea altceva de făcut. Și ce ar fi de am fi țigani?
— Dacă am fi țigani, nu m-aș mai chinui cu gândul unde te duci peste zi sau cine vine să te vadă.
— Te chinuie gândul ăsta? Pentru ce? Nu înțeleg pentru ce? Nu mi-ai spus niciodată că ai vreun motiv ca să te preocupe gânduri de felul acesta…
— Cu alte cuvinte, nu ți-am spus niciodată că te iubesc?
— N-am voit să spun asta.
— Așa e și nici nu e nevoie. De altfel, când spun că-s gelos pe cei din jur, nu trebuie să o iai în sens obișnuit; nu e vorba de o gelozie materială, ci de una pur spirituală și transcendentă; e o necesitate sufletească pe care poate n-o înțelegi…
Ea voi să abată discuția.
— Crezi că țiganii duc o viață de libertate și nu cunosc toate necazurile legate de pasiune? Astă vară la Solești, poposise o șatră de țigani, vreo cincizeci, conduși de un venerabil bulibașa, om cam de cincizeci de ani, stăpân nediscutat peste poporul lui de bărbați și femei, ce păreau că trăiesc de-a valma, cum se întâmplă, liberi, promiscui. Ieșind într-o după-amiazi de la curte, dau peste o hărmălaie la primăria satului; aduși între jandarmi, țiganii și țigăncile împuiau văzduhul cu țipete, unii șiroind de sânge, care cu buza ruptă, care cu pieptul crestat, care înjunghiat, iar bulibașa într-un lac de sânge… Abia am putut da de rostul întâmplării; beat, bulibașa se legase de o țigancă tânără; omul ei îl înjunghiase și toată șatra se împărțise în două tabere și se încăierase. Viața nu e slobodă, cum pare, nici la țigani; și la dânșii femeia e apărată cu moarte de om.
Cu același ton copilăros de pură gratuitate:
— Dar avem să fim numai noi singuri…
Intrând în jocul lui, ea se adaptă încetul cu încetul tonului:
— Dacă suntem țigani, trebuie să trăim în șatră, să avem și un bulibașă.
Apoi cu toată seriozitatea de copil plecat asupra unei grele probleme:
— Știi ce propun eu? Să nu mai fim țigani: să fim alt neam de oameni.
Cum se apropiase de o consolă, puse mâna pe un vas.
— Uite darul lui bărbatu-meu de ziua mea…
El luă vasul, cu frunze moarte înăuntrul pastei; îi admira transparențele fine, dulci.
— E minunat.
— Odată cu vasul am primit și șalul ăsta.
Un șal venețian, pe al cărui fond negru se desfășura o vegetație bogată de flori de mătase; el îi pipăi moliciunea voluptoasă.
— Dacă am fi țigani, reluă femeia în ton glumeț, n-am mai avea nici galeuri, nici șaluri venețiene, nici covoare persane și alte lucruri și mai folositoare cum e, de pildă, apa caldă.
El dădu din cap; păru convins. După câteva minute își reluă însă ideea sub altă formă:
— Eu tot nu-mi părăsesc gândul de a te răpi.
Ea izbucni într-un râs cristalin; naivitatea lui îi păru, în adevăr, încântătoare……
— Vrai să mă răpești! Hrănești astfel de intenții și nu-mi spui nimic! Dar e de neînchipuit, ce-ți trece prin minte! Ce ți-am făcut eu?
— Uite așa, mormăi poetul simplu și absurd.
— Dacă nu suntem copii ori țigani, măcar să mă răpești!… Și cum? Spune-mi și mie cum?
— Foarte simplu; tot trec cu noaptea des prin fața casei; am să te răpesc.
— Ai funie de mătase?
— Nu-i nevoie pentru că ferestrele sunt joase.
— Și de ce să mă răpești?
— Ca să fim singuri numai amândoi.
— Nu văd pe nimeni în odaie, spuse ea uitându-se în glumă în jur.
— Dar poate veni. Și pe urmă aici ești alta; o ființă străină, distantă, înconjurată de lume, de prieteni, de admiratori, de lux. Ai galeuri, șaluri venețiene, covoare persane; apari în decolteu, cu broșe de safir și cu diademă de briliante; mătase și catifea.
— Și ce-ți fac dumitale mătasa și catifeaua; nu-s tot eu sub ele?
— Da; dar mă intimidează.
Mâna ei se lăsă ușor pe fruntea lui întunecată.
— Ce copil ești! Ce mare copil ești!