Sumbru, cu ochi întunecoși:
— Nici nu știi cu ce gânduri negre am venit aici.
— Gândurile dumitale sunt totdeauna întunecate, îi răspunse Mite, dar nu negre.
— Mai întunecate ca de obicei.
— Atunci e rău.
— Ghicești cu ce gânduri?
— Nu pot ghici.
El se plimbă agitat prin cameră; își trecu mâna prin păr.
— Am avut astă-noapte iarăși insomnie și nu m-am gândit decât la asta.
— La ce?
— Că dumneata n-ai să poți fi niciodată a mea.
Ea îl privi blând ca pe un copil; cu un zâmbet de confirmare, în fundul căruia s-ar fi putut poate descifra o întrebare: „de unde știi?”
Nu spuse totuși nimic ci așteptă. El tăcea.
Tot ea trebui să reia vorba:
— Ei și dacă n-am să fiu niciodată a dumitale?
— M-am chinuit cu gândul la ce-mi rămâne de făcut și am găsit că nu-i altă soluție decât…
— Decât?
— Decât să viu să te omor, să te gâtui, uite cu mâinile astea. Figura lui luă un aspect și mai întunecat, cu ochi convulsivi, amestec de durere și de deznădejde. Străpunsă de un ciudat pumnal de voluptate, ea îl privi și cu mai mult interes; abia își înăbuși un strigăt de satisfacție. Se reținu și izbucni într-un râs copilăresc, cum îi ședea mai bine…
— Vra să zică, dumneata n-ai găsit nimic mai bun de făcut cu mine decât să mă omori! Dar ce ți-am făcut eu, domnule poet?
— Te iubesc.
— Și dacă mă iubești ori trebuie să ne facem țigani, ori trebuie să mă omori… Altă soluție nu mai e?
El ședea în fotoliu, cu capul între mâini, cu privirea în jos; ea se aplecă deasupra, îl mângâie și-și lăsă mâna pe față. El i-o sărută deget cu deget și apoi podul palmei.
— Ce mână răcoroasă ai. Cum îmi răcorești febra! Dar ce păcat…
— Ce păcat?
— Că n-ai să fii niciodată a mea.
Ea îl privi din nou cu o tremurare nervoasă a pleoapelor în fața acestei obsesii de a ști dinainte ce are să se întâmple. Cum n-avea ce să-i răspundă, preferă să-l liniștească.
— Nu sunt a d-tale?
— Cum?
— Nu-ți aparțin cu tot ce-i mai bun în mine?
— Cu ce?
— Inima, gândurile, visurile. Te admir; văd nefericirea pe fruntea dumitale și aș dori să o alung. Cea mai mare bucurie a mea ar fi să te pot face fericit.
— E singurul lucru, pe care n-ai să-l reușești.
— Sunt mai tari lecturile, teoriile, filosofia decât dragostea mea?
— Teorii? filosofie? Ce filosofie? Crezi la fel cu ceilalți că devii pesimist pentru că ai citit o carte. Pesimismul filosofic este numai o concepție a lumii fără nicio legătură cu viața de toate zilele. Pesimismul meu nu e aici (și se lovi pe frunte), ci aici (și se lovi peste corp) în organe, în sânge, în celule. Da, în celule. Poate și în cerul gurii, care nu percepe nici el savoarea vieții ci numai durerea ei. De aceea toată noaptea am avut obsesia că n-ai să fii niciodată a mea și m-am gândit la ce-mi rămâne de făcut; am găsit la urmă că singura soluție ar fi să te omor.
— Simplu, glumi ea.
Apoi:
— Și după ce mă vei omorî, ce are să se întâmple?
— Nu m-am gândit. M-am gândit doar că n-ai să mai fi a altuia.
— Ca marii criminali pasionali, glumi ea, din nou, văzându-l totuși atât de absent și de resemnat.
Îl mângâie pe păr:
— Știi ce?
— Ce?
— Nu mă omorî chiar acum. Amân-o pe mai târziu. Am început un roman și n-aș vrea să-l las neisprăvit. Baby e prea mic și ar rămâne orfan și, pe urmă, mai e ceva…
— Ce?
— Și dumneata ești încă prea copil și n-ai avea cine să te mângâie pe frunte… Să mai crești puțin.
— Ai dreptate, se resemnă el ușor, îngropându-și fața în palma ei răcoroasă.