Pe gard două vrăbiuțe se alungă, se găsesc, stau cioc în cioc, se umflă în pene, se giugiulesc. Ei le privesc de la fereastră cu interes amoros.
— Uite, așa aș vrea să fim, spuse poetul, două păsărele, două vrăbiuțe modeste ca cele de pe gard; privește-le cum se drăgostesc, nepăsătoare, vesele, fără nicio grijă de viață și de politică.
Ea tăcu o clipă apoi îl dojeni puțin enervată:
— Ai vrea să fii păsărică… ai vrea să fii copil… ai vrea să fii țigan… ai vrea să fii într-un pustiu… ai vrea să fii floare. Ai vrea să fii întotdeauna ceea ce nu ești. De ce nu spui o dată; ăsta sunt eu, pe care mă pipăi și asta ești dumneata. Să fii altceva decât ești nu se poate; e zadarnic deci să-ți frămânți mintea. Suntem amândoi așa cum suntem; atât și nimic mai mult; dar din ceea ce suntem se poate scoate încă destul, fără să ne chinuim cu gândul că nu suntem flori ori păsări; eu cred chiar că e mai bine că suntem oameni și nu păsări și oameni de situația noastră și nu țigani.
Poetul dădu din cap.
— Poate. Așa e firea mea să nu intru în cadrul realității, să mă doresc altul decât ceea ce sunt.
Atunci ea cu o glumeață cochetărie:
— În cazul acesta, prezența mea poate că a și devenit de prisos, pentru că nu pot fi alta.
— Nu. Tot ce doresc, doresc să fim împreună, să fim amândoi paseri sau flori, să ne bucurăm amândoi de o formă nouă de a fi.
— Eu mă mulțumesc și cu ceea ce suntem și aș fi fericită să-mi ajung scopul.
— Ce scop?
— Să te împac cu viața, cu realitatea, să nu părăsești fericirea prezentă pentru reverii încântătoare dar irealizabile.
Și șezând lângă dânsul și mângâindu-i părul:
— Spune-mi ce rău îi găsești vieții în momentul de față, și pentru ce ai vrea să fii o vrăbiuță într-un vârf de par, în loc să te simți bine aici lângă mine; nu sunt chiar o pasăre, dar, dacă mă iubești, trebuie să-ți plac așa cum sunt.
Poetul conveni din vârful buzelor și ca un copil își lăsă capul pe sânul moale al femeii, care-l înconjură cu brațul gol. Din culcușul de căldură voluptoasă, el scânci:
— Nu vorbesc de acum. Este încă o incompatibilitate între mine și viață; cu ea am deschis ochii la Ipotești, și cu ea sunt și acum; m-a urmărit ca o umbră.
— Mi-am pus de la început ca scop al iubirii mele să te scap de umbra ce te urmărește; să te fac fericit numai din egoismul de a simți că ești fericit prin mine.
— Ce bună ești! Ești o fee… Nu pot să-ți spun altfel; ești o fee și eu o râmă la picioarele dumitale.
Se desprinse apoi din cătușa brațelor ei și i se aruncă la picioare.
— Ca o râmă; strivește-o, apasă-ți pantoful pe care ți-l sărut, după cum îți sărut și poala rochiei; îmi pari că arzi ca un rug la lumină și de pasiune… Și ce nevrednic mă simt aici lângă tine, femeie adorată; cum aș putea să mă umilesc îndeajuns ca să simți, în sfârșit, toată tragedia dragostei mele?
Își așeză apoi capul în poala ei și cu buzele în mătasea rochiei șopti:
— Și totuși mai de grabă s-ar putea întâmpla să deviu pasăre sau floare decât să izbutești să mă împaci cu viața.