Mite

Nu putu dormi; scena lecției o zguduise, o aruncase într-un conflict de sentimente contradictorii; amănuntele noii vieți sufletești nu se topeau într-o tonalitate unică. Poziția ei sentimentală față de poet era încă imprecisă; nu știa ce voia, pentru că nu știa nici ce simte ori dacă simte, cu adevărat, ceva pentru un om, a cărui prezență reală îi devenise un obicei și poate chiar o nevoie numai pentru un ceas al zilei, dar a cărui prezență spirituală începuse să i se impună în fiece moment, sa se încolăcească pe arborele viu al atenției, insinuându-i-se în întreaga ei viață sufletească. Scena cu Mandrea o luminase asupra situației, în care se afla latent de mai de mult. Cum nu băgase de seamă că luneca pe panta ireversibilă a complicațiilor sentimentale, a confesiunilor inutile ieșite din bucuria de a împărtăși, de a împărți cu altul, cu dânsul, tot materialul, cotidian de senzații, de întâmplări, de lectură? Din vălmășagul de sentimente contrare în care se zbăteau acum în ea, estompate și nuanțate, nu lipsea, firește, nici indignarea împotriva propriei sale slăbiciuni ce o lăsase fără apărare față de această înceată capitulare nedorită, cu care era hotărâtă să lupte…

…În insomnia ei își recapitula momentele trecutului dar… De când îl cunoscuse? De când auzise de el? Îi văzuse numele mai întâi în Convorbiri; îi citise prima poezie Mortua est, cu dicționarul, firește, și o impresionase noutatea accentului, dacă nu și a limbii; își făcuse dintr-o dată o imagine precisă, pe care nimic nu avea să o schimbe apoi: un tânăr palid, nefericit și sentimental, cu o dragoste curmată de moartea iubitei: de aici melancolia, disperarea, pesimismul. Cel dintâi îi vorbise de dânsul Maiorescu, ca de un poet cu o fire ciudată, inegală; apoi și alții din jur, Negruzzi, Teodor Rosetti; Willi îl întâlnise o dată la Agenția română de la Berlin; din ce auzea și de felul cum vorbeau toți de dânsul, imaginea lui se cristalizase sub forma ideală a geniului romantic; un tânăr cu o lectură vastă, universală aproape, dar dezordonată, cu cunoștințe din toate domeniile, dar incapabil de a le lega într-o activitate unitară și mai ales îndreptată spre un scop anumit. Maiorescu îi povestise de multe ori cum voise să facă dintr-însul un profesor universitar și cum i se strecurase din plasa tuturor stăruințelor prin fel de fel de scrupule de conștiință; împătimat de lectură, nu se socotea destul de pregătit, și amâna dobândirea unei situații, pe care n-avea să o mai întâlnească niciodată; un tânăr frumos cu semnele tuturor distincțiilor trupești și sufletești, dar cu o desăvârșită dezinteresare pentru tot ce e viață materială, pentru îmbrăcăminte, hrană, grija trupului. Mânca numai când nu uita să mănânce și uita adesea, scufundat, în lecturi filosofice; ducea o viață nehigienică, într-o perpetuă lipsă de mijloace iar, când avea bani, îi risipea repede pe cărți rare; Slavici îi spusese că își amanetase paltonul în puterea iernei pentru a nu-i scăpa o bucoavnă veche. Aiurea, tipul în sine nu era rar și se însuma în mișcarea romantică a epocii; la noi însă, unde romantismul se mărginea doar la sentimentalism, apariția unui tânăr setos de absolut, cu talent literar dar și cu aptitudini filosofice, în care dezordinea vieții se lega și cu o mare putere de speculație, de uitare de sine, de dezinteresare, era rară sau chiar unică. Maiorescu îl prețuia și ca poet, și ca om de cugetare și de caracter; prețuirea lui era o garanție pentru dânsa, fiindcă știa scumpătatea criticului în judecarea oamenilor. Mai auzise că era dușman al femeii; nu se lupta numai cu destinul ce-i răpise iubita în Mortua est, ci cu însăși femeia în Venera și Madona; devenise mizoghin; violența resentimentului exprimată în atâtea imprecații dovedea însă violența sentimentului; în realitate, nu era nici dușman al femeii și nici indiferent față de dânsa, ci, dimpotrivă, un frenetic înșelat și dezamăgit; dușmănia aparentă era numai atitudinea de apărare a slăbiciunii față de o ființă temută… Într-o zi, era o dimineață de primăvară, în care, în cuibul de sub streașină ușii, apăruse prima rândunică, sosise Maiorescu de la Iași, unde fusese pentru o săptămână. Prețuia în cumnatul ei soliditatea judecății, ponderea, cu care cântărea pe oricine și orice, și mai ales pregnanța, cu care expunea tot ce voia și nimic altceva, cu impresia de pahar plin, retezat; îl știa, ce e drept, nereceptiv pentru tot ce e vaporos, fluid, inconsistent; simțea, în schimb, corporalul, volumul, proporția, arhitecturalul; mai mult ochi decât ureche, mai mult plastic decât muzical, mai mult logic și rațional decât intuitiv; echilibrat, calculat fără reală pasiune și fără orbire, nu se exalta pentru oameni sau idei; atitudinea lui în sentimente, în afară de femei, ieșea numai din reflecție; de aceea era și mai solid. Entuziasmul lui nu putea decât să o impresioneze; omul sculptat în stăpânire de sine și indiferență distantă părea înviorat de un suflu dionisiac; mișcarea spiritului său evoca o spontaneitate neobișnuită.

— Mite, strigase el de la ușă; vină să asculți o admirabilă poezie, pe care ne-a citit-o Eminescu în ședința Junimii de alaltăieri la Iași.

Scosese din buzunar o foaie de hârtie împăturită în două; o desfăcuse febril. Mite zărise un scris mărunt, îngrijit, aproape feminin; nimic din dezordinea, de care auzise; literiile desenate precis, barele trase meticulos; punctele și semnele indicate fără greș; un scris lipsit de ascuțimi, ci înclinat spre curbe moi. Ea și văzuse o mână mică, grăsuță, îngrijită, cu unghiile făcute, împingând un toc de sidef cu peniță subțire pe o foaie albă de hârtie ca pe un gherghef; imaginea îi strica legenda, dar îi satisfăcea instinctul de ordine și de estetică. Maiorescu luase poezia, o citise cu glasul lui bine articulat și în gesturi ce-i sculptau înțelesul în aer; o citise cum obișnuia: întâia oară pentru impresia generală, a doua oară, pentru a se opri la fiecare vers în parte, cu observații asupra sensului și sublinierea frumuseților esențiale; și a treia oară sonor-declamat, ca pentru a o încremeni în veșnicie. Cum se temea că Mite nu înțelesese unele nuanțe, i-o traduse și în nemțește cu o preciziune de termeni, pe care ea i-o admirase; sfârșise, și ea privea încă mută la omul ce se cheltuise în mod cu totul neobișnuit în comentarii entuziaste, pentru a-i pune în lumină exactă profunzimea sentimentului, noutatea imaginilor și strania muzicalitate; sta sub stăpânirea și a poeziei și a artistului ce i-o citise și i-o explicase. Maiorescu nu știa cum să-i interpreteze tăcerea, și în nesiguranța în care se afla, începuse să se piardă într-o pulbere de amănunte, în considerații lăturalnice, și poate și în abile rezerve, ca, la nevoie, să poată găsi și o ieșire dintr-un entuziasm, pe care nu-l credea împărtășit.

— Filosofia poeziei, căutase el să convină în fața unei obiecții probabile, e, negreșit, contestabilă în tendință, ba poate fi privită chiar ca o nebunie, dar arta nu se judecă după tendință, ci după adâncimea inspirației și după realizare, și mai ales după ea.

Scăpată din cleștele dublei sale emoții, reculeasă și prezentă, în sfârșit, ea își găsise glasul și protestase:

— Nebunie? ce înseamnă nebunie? Cine știe ce e nebunia? E nebunie ce crede el ori ce credem noi?

Toată ființa ei se simțise cuprinsă de exaltare, ca de o febră; palidă, își ținuse capul între palme și abia îngăimase:

— Poezia m-a emoționat, cum nu-ți poți închipui; omul ăsta trece măsura tuturor celor pe care i-am cunoscut, fie numai în scris.

Maiorescu respirase la început satisfăcut; entuziasmul nu-i rămăsese atârnat în aer, ci mersese drept la țintă. După o clipă de mulțumire, i se păruse însă că puterea lui de persuasiune învinsese mai mult decât voia. Privise spre femeie, de sus, ușor ironic; în ochi i se citea poate spaima unor incendii viitoare; mai sigur, puțin necaz de a-l vedea pe altul atât de exaltat în conștiința cumnatei lui, în care își credea locul unic. Atât de stăpânit de obicei, nu se stăpânise totuși, dar izbutise încă să-și mlădie ciuda în ton de glumă:

— Ce n-aș da să fiu și eu ridicat așa de sus de tine!

Mirată, ea protestase. Nu înțelesese să compare; nu se gândise decât la poeți.

— Firește, firește, limitase criticul cu un gest, ce descrisese în aer bariere, peste care nu se putea trece.

Glumise; negreșit glumise; se bucurase că poezia îi plăcuse și își verificase astfel părerea critică în sensibilitatea ei de poetă; deși ea rămăsese cu impresia că, fără să vrea, deschisese o rană, o mică rană.

Mai mult după aceea, într-o dimineață, Maiorescu venise la prânz însoțit de un tânăr; tânăr, pentru că avea, după cum aflase chiar atunci, 26 de ani, deși părea mai în vârstă; îi observase de la început stângăcia cu care pășise pragul, spaima de a se vedea într-o odaie mare, luminoasă, printre necunoscuți; lipsa de mlădiere a mișcărilor, care îi dădeau înfățișarea dintr-o bucată a lupului silit să se întoarcă cu tot trupul. Nu era înalt; din obișnuința de a se ține ușor înclinat, părea însă și mai scund; ochii căutau pe jos un lucru pierdut; cărnos mai mult decât gras. Nu semăna cu tânărul zărit, într-o fotografie mai veche, slab, osos, cu fața lungă, cu părul revărsat în plete, cu ochii îndreptați spre înălțimi, cap plin de avânt și inspirat, ci un om mai mult matur, voinic, nestrujit chiar, cu un cap prea mare pentru trup, nebărbierit de câteva zile. Simțise o deziluzie; nu-și închipuise așa pe poetul Melancoliei, pe care imaginația ei îl ridicase deasupra tuturor, tânărul tragic în jurul căruia se țesuseră atâtea legende, ce și începuseră să lunece spre umbre și prevestiri. Îi fusese ciudă că de atâtea ori își lăsase gândurile să i se împletească în năluce ca lectura poeziilor lui. Își amintise de scena Melancoliei; privise spre Maiorescu, și i se păruse că-i citește în ochi o întrebare ironică: „iată omul pe care l-ai ridicat deasupra tuturor; cum îl găsești?” Dăduse din umeri, spunându-și: „Teoreticianul emoțiilor impresionale nu le admite la altcineva; nu vrea să creadă că admirația pentru geniul poetului nu are nicio legătură cu omul.” Încercase să se mintă. Când se întorsese spre poet, el tocmai râdea și pe gingiile descoperite zărise dinții mari, galbeni; ochii îi lunecaseră pe hainele groase, necălcate, pătate; părul mare lăsase urme grase pe guler; în fundul mânecilor descoperise niște manșete negre; una spânzura fără buton. N-o mai interesa și, deși nu era departe de dânsul, se hotărâse să nu-l mai privească. Nu-l privea dar îl auzea; mânca urât, sorbea prelung; își lăsa cuțitul cu furculița să cadă zgomotos. Sfiala îi dispăruse, de altfel, destul de repede; nu mai avea nici meritul timidității, care scuză totul; se simțea chiar destul de la larg. Pentru a-l pune în lumină, Maiorescu îl făcea mereu să vorbească. Nu istorisea rău, dar cu oarecare vulgaritate; vorbea când mânca; râzând cu gura plină, stropise o dată pe cei din jur. Păruse a nu fi băgat de seamă; cum ședea însă alături de Baby, băiețelul lui Kremnitz se aplecase spre dânsul cu gingășie, îl ștersese cu șervetul și-l alintase cu glas dulce; iubea negreșit copiii și știa să le vorbească… Povestea… Ce povestea? Îi reveneau și acum în minte frânturi de conversație. Se discuta despre vise și el spunea că veghea îi era atât de intim legată cu visele încât nu le mai putea deosebi. Avea disponibilitatea lor; de cum punea capul pe perină și, înainte de a adormi bine, începea o călătorie neisprăvită prin spațiu și prin timp; retrăia crâmpeie trăite odinioară sau citite de multe ori de curând. Le povestise chiar unul dintre visele recente; retrăise episodul gentilomului Châtelard, poet și cântăreț, ascuns sub patul Mariei Stuart; îl simțise cu o intensitate de viață adevărată și asistase și la decapitarea nenorocitului ce-și luase, murind, rămas bun de la „la plus belle et de la plus barbare princesse du monde”. Somnul îl trăise. Dar nu era niciodată totul: într-însul veghia luminița conștiinței; trăia visul dar îl aprecia și judeca, iar când se întorcea spre obsesie, avea puterea de a i se smulge din gheare; se trezea, se freca pe ochi; rămânea câteva minute deștept și se culca iarăși. De la Maria Stuart visul lui trecuse în noaptea aceea la o scenă termidoriană; călători apoi la Viena, la Berlin, la Ipotești, într-o frenezie de activitate spirituală fără rost, amestec de amorțire și de luciditate; îi lipsea doar cârma pentru a o conduce după voie. Limita dintre realitate și vis dispărea uneori cu desăvârșire. Povestise cum la Viena fusese odată la o comedie ușoară, care debutase prin intrarea bruscă a unei femei ce-și încuiase în sertarul biroului o scrisoare; după o clipă intrase și soțul care o urmărise de pe stradă. „Deschide!” îi strigase el violent: „deschide, îți spun!” reluase mai domol, și, apoi, printr-o gamă descrescândă de tonuri ajunsese până la un foarte blajin și implorator: „Berto, deschide, te rog”. Sala izbucnise în râs… Ajuns acasă, abia ațipise, când auzise la ușa camerii de alături, cu o lovitură, un autoritar: „deschide”, „deschide, îți spun” cu descreșterea tonului până la „Berto, deschide te rog”. Niciun răspuns; doar câteva șoapte înăbușite. Retrăia oare în vis scena văzută la teatru?… Așa își închipuise. Numai la trâmbița unui glas gutural însoțită de o izbitură puternică în ușă, care poruncea „în numele legii, deschideți”, sărise ars în mijlocul odăii și își dăduse, în sfârșit, seama că scena era aievea; un soț înșelat își prinsese nevasta, pe Berta, în odaia de alături, cu un tânăr… Toți râseră de povestirea lui; ei însă nu-i plăcuse și nu putuse alunga o impresie de vulgaritate; povestitorul n-avea nimic din poetul palid, romantic, lunatic, plăsmuit de dânsa; nimic din aura tragică, pe care i-o presupusese. De altfel, nu schimbaseră niciun cuvânt. Când plecase și-i sărutase mâna, i se păruse că împrăștia un miros acru de haine vechi; întorsese capul cu un gest brusc ce putea supăra; el nu-l observase. Seara, Maiorescu îl adusese din nou la masă și el îi spusese dintr-o dată:

— Ce mai faci mata?

Simțise familiaritatea și era gata să se supere, dacă n-ar fi îmblânzit-o dulceața cuvântului mata; în loc să se răzvrătească, spiritul ei teutonic, protocolar se simțise câștigat de familiaritatea care suprimă distanțele, te bate pe umăr și te întreabă așa, fără nicio legătură, ca după o veche prietenie:

— Ce mai faci mata?

După masă, Maiorescu se apropiase de dânsa, cu gestul expresiv al mâinilor lui de statuar:

— Ei?

Ea ridică din umeri, fără răspuns, cu nepăsare, iar el trecuse mai departe spre poet și cu glas sacramental rostise:

— Cine are ceva de citit, să scoată!…

Se priviră toți în tăcere.

— Să-și ispășească păcatul în public! insistase criticul.

Tăcere.

— Una, două, trei!

Când rosti trei! Eminescu trecuse la birou și scosese câteva pagini și începuse să citească plăcut și monoton. Cum stătea aplecat pe foi, avusese timpul să-l observe mai bine; mâna, pe care i-o bănuia mică și grăsuță, nu se dezmințea; era, într-adevăr, mică, de copil aproape, și durdulie, nu însă și îngrijită; puțin păroasă deasupra, cu pete de cerneală pe degete și nu de curând; își schimbase manșetele și butonul era la locul lui; bărbia pronunțată și gura largă; fruntea minunată, boltită, încăpătoare, cupolă netedă ca o marmură, cu albeața mată desprinsă și mai limpede de sub coama părului negru ca pana corbului și natural ondulat; sprâncenele bine arcuite, tăietura delicată a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate; nu era așa cum i se păruse la început; respira distincția; lectura lui caldă și monotonă îi înnobila, de altfel, figura și i-o spiritualiza. Când isprăvise, își ridicase ochii blând, fără trufie și fără îngrijorare; citise pentru că i se ceruse să citească: simplu: scrisese cum fac cireșii, cireșe și zarzării, zarzăre: pentru că nu pot face altceva; nu-și recunoștea niciun merit dar nicio vină. Nu aștepta laude și ar fi rămas nepăsător la critice; atitudinea lui nu exprima nici vanitate literară, nici neliniște. Ochii o impresionaseră atunci întâia oară; nu pentru că erau frumoși, ci pentru că erau absenți; se roteau în jur, dar nu vedeau, cu siguranță, pe nimeni; retrași în sine, priveau înăuntru. Citise pe Călin, cu scene idilice de basm, cu nunți de gângănii; folclor poetizat, îi scăpase o bună parte din înțelesul cuvintelor, dar nici dispoziția ei sufletească nu era destul de binevoitoare. Își revenise puțin, ce e drept, din prima impresie, dar disproporția dintre ce-și închipuise și realitate era încă prea mare pentru a o anula numai printr-o lectură, își da seama că el nu era cu nimic vinovat de felul cum și-l închipuise, dar nu-și putea înfrâna ciuda. Își amintea că la Berlin, ca fată, la o serată de doctori, unde o luase tatăl său – doctor și profesor universitar, i se păruse că recunoaște printre atâtea celebrități medicale pe marele Vierchof și-l devorase toată seara cu ochi admirativi; când, la sfârșit, i se spusese că nu era el, simțise un sentiment de ură împotriva necunoscutului, cu nimic vinovat de greșeala ei. Așa îl admirase și pe poet, și din tot ce auzise și citise dintr-însul, își plăsmuise o imagine ideală; văzându-l altfel, se credea acum înșelată, prădată de avutul ei; îi era ciudă și se închipuia umilită; pentru a se despăgubi de prisosul de idealizare, pentru a restabili cumpăna sentimentelor, se simțea obligată de a-i fi ostilă. Sub cuvânt că idila populară și folclorul nu-i plăcuseră niciodată, poezia citită n-o dezmorțise. În poet, prefera pe sumbrul pesimist al începutului, pe negatorul iubire va deștepta cândva forțele numai adormite și-l va împăca iubirii și chiar pe dușmanul femeii; nu se îndoia că o nouă cu viața. Nu se presimțise, firește, în acea femeie, dar acum, după cele întâmplate, după scena cu Mandrea și cu lecția ce urmase, mai avea oare dreptul să stea la îndoială că, inconștient, bănuise că femeia putea fi chiar ea? Iată unde o dusese imaginația…

Când se isprăvise lectura, ea tăcuse. Maiorescu, după obiceiul lui, luase poezia din mâna poetului, pentru a reciti unele pasagii, cu intenții critice, cu sublinierea imaginilor, în comentarii călduroase. Ea continuase să tacă. Poetul primise cu aceeași absență și lauda cadențată, ciocănită, a criticului și tăcerea ei prelungită iar, după ce plecase, Maiorescu se apropiase din nou de dânsa, și, ridicând din sprâncene ca de obicei, sculptase în aer cu dalta mâinii un:

— Ei?

Și de data aceasta, ea dăduse din umeri nepăsătoare; nu găsise o vorbă pentru a-și exprima impresia.

Eminescu plecase a doua zi la Iași și ea sperase să-l uite; în plasa subțire de păianjen a imaginației ei despre dânsul, poetul căzuse ca un bondar greoi ce-i rupsese ațele. Așa își închipuise după violența decepției; le credea risipite, luate de vânt; nu putea bănui că o forță ascunsă avea să le întoarcă și să le înnoade la loc.

Nu-i trebuise mult imaginei lui reale ca să înceapă să i se destrame în amintire, ca chipul lui să se subțieze, să se idealizeze, sub puterea ochilor visători, adânciți sub catedrala frunții; pe ei îi vedea, îi simțea așa cum erau. Voise să-și controleze vechile impresii literare și citise Răsări din umbra vremilor încoace și Departe sunt de tine; dulcea armonie a versurilor o învăluise din nou și o legănase ca o muzică de îngeri. Mare poet, cel mai mare poet! Se lăsase iarăși în voia visării; forța disponibilă a imaginației începuse din nou să elaboreze mitul poetului sumbru, nenorocit, palid, înșelat în dragostea lui, pe care un destin tragic îl pândea din umbră. Se pusese atunci să le traducă, o dată, de mai multe ori, în fel de fel de variante, pe care își propunea să i le citească mai târziu. Cu cât se aplecase peste versurile lui, cu atât simțise că o dulce otravă i se împrăștia în vine și-i producea o febră neînțeleasă, ce o ridica peste moment și o făcea să privească pe fereastră, în gol… Puterea versurilor lui de a o izola dintr-o lume de armonie era atât de mare, încât, uneori, când intra cineva în odaie sau o chema la masă, i se părea că se prăvălea într-o lume, pe care n-o cunoștea și pe care urma să o experimenteze; pipăia scaunele, colțul mesei, asculta mirată glasurile, ca și cum le-ar vedea și auzi întâia oară, ca o convalescentă ce-și refăcea educația simțurilor.

Trecuse mai bine de un an de atunci. Îl văzuse de mai multe ori. Când își pierduse postul de la Iași, Eminescu venise la București, ca redactor la Timpul. Maiorescu îl aducea adesea în casă și la ședințe literare. Într-o zi, la masă, spusese:

— Eminescu o duce greu. Cu ceea ce câștigă la Timpul nu poate trăi, mai ales cu firea lui dezordonată; trebuie să-l ajutăm. M-am gândit la o soluție: ținând seama de mândria și de independența caracterului lui, lucrul nu e ușor. Bani nu i se poate da fără muncă; trebuie găsit ceva, care să-i cruțe susceptibilitatea. Ar fi de pildă…

Toți îi așteptau cu încordare vorba; obișnuit să-și pregătească efectul prin tăceri semnificative, el reluase:

— Ar fi, de pildă, bine să-i propunem să dea lecții lui Mite de limba română; o sută de lei pe lună și ar sta cât mai des seara la masă cu noi, mai ales, dacă ora lecției ar fi spre ora mesei…

Fără să se mai uite la Mite, se îndreptase spre doctor:

— Ce zici?

Inimos ca totdeauna, cordial și expansiv, doctorul găsise ideea minunată. Mite tăcuse; ideea îi plăcea, firește, și ei, dar o stăpâneau scrupulele, nu știu ce teamă de necunoscut, de neprevăzut; ceruse un răgaz de chibzuire. Cu toții protestară. Maiorescu, înțepat; doctorul, vorbăreț și convingător. Ea făcuse rezerve asupra banilor; era delicat să-i propună bani; nu era nevoie să i-o spună de la început; puteau găsi mai pe urmă formula; și apoi, din moment ce era vorba de o muncă făcută efectiv, nu vedea greutatea. Numai dacă… O privire ascuțită, plină de subînțelesuri, îi suplinise vorba întreruptă: numai dacă situația dintre Mite și Eminescu nu era de așa natură încât să înlăture chestia banilor între dânșii. Aceasta voise să spună? Mite îi înțelesese gândul, roșise și nu mai șovăise. Primise. Destinul se putea împlini; încercase să se opună și nu izbutise; nu era vinovată…

…Și de aceea de mai multe luni lua lecții de limba română cu… „domnul poet” Eminescu.