Om cumpătat, cuminte, lipsit de orice deșertăciune, și, în viața lui, de o simplitate de sfânt, Grigorescu n-a ținut nici la bani, nici la glorie. Cu dragostea lui de muncă, închinată artei, și numai artei, cu strălucirea și fecunditatea geniului lui, ar fi putut avea tot ce-ar fi vrut. Dar lui îi trebuia așa de puțin din bunurile pentru care se frământă lumea! Altele îl nelinișteau pe el. Lucruri pe care oamenii nu i le puteau da. De câte ori nu spunea, oftând, acum în urmă: „De ce n-am găsit eu pe cineva să mă ia în întreprindere?… Să îngrijească el de tot ce-mi trebuie, să facă el expoziții, să vadă el de socoteli, de cifre, de tot — eu să nu știu nimic; să am liniște și putința de a lucra. Să fii sănătos, și să muncești cu drag… Toate celelalte sunt nimicuri!”
Când era la Paris, expunea la Salon câte-o bucată, două; și aceasta mai mult ca să-și aibă dreptul de intrare. Întotdeauna lucrările lui erau remarcate. Criticul de la Figaro îl compara cu Watteau; Stop, de la Journal Amusant, în seria lui de caricaturi, după cele mai importante pânze din Salonul anului 1880, nu uită Ovreiul cu gâsca, de care, de altmintrilea, toată presa vorbește cu elogii.
Dar omul, care e absorbit de-un ideal, nici nu vrea să știe de ce se vorbește în jurul lui. E ca și cum n-ar trăi pe pământ. Ocări sau laude, îi sunt deopotrivă de indiferente. Ș-apoi, nu vedea el ce înseamnă grăbita, zgomotoasa, capricioasa judecată a presei?
Opinia presei? N-a râs publicul Parisului nouă ani de zile de pictura lui Puvis de Chavannes, ca și de-a lui Courbet? Nu strigau aproape toți criticii de artă că Puvis de Chavannes, cel puțin, e un nebun liniștit, inofensiv, pe când Courbet e un nebun furios?… Dar Troyon, Rousseau, Diaz, Millet, Corot n-au rămas necunoscuți până aproape de sfârșitul carierei lor? În fiecare an juriul Saloanelor, compus din mediocritățile oficiale și invidioase ale timpului, îi refuza fără discuție. La toate popoarele, oamenii cinstiți, care-aduc un cuvânt nou pe pământ, străbat anevoie. Sunt atâția care au interes să nu se facă lumină! Minciuna, însă, asta are bun, că nu trăiește mult…
Grigorescu le știa toate acestea, și le privea de sus, cu liniștea omului care-și cunoaște drumul.
În iarna anului 1886, prin luna lui decembrie, fiind la Paris, primește înștiințare de la Casa unde-și avea banii că „depozitul” lui s-a isprăvit. Niciodată nu-i trecuse prin gând că depozitul acela, din care lua mereu, s-ar putea isprăvi. Un vechi prieten și admirator îl sfătuiește să fac-o expoziție. Peste-o lună, o parte din pânzele ce-i împodobeau atelierul sunt încadrate și expuse în sala „Martinet”, pe Boulevard des Italiens. Pentru cunoscătorii de artă din Paris a fost o revelație. De multă vreme nu se mai văzuse atâta sinceritate, atâta „bun-simț” în alegerea subiectelor ș-atâta nobleță și simplitate în tratarea lor. Francezii nu-și credeau ochilor. Vechea lor artă fără „artifiții”, buna lor pictură, curată, cinstită, personală nu se dusese din lume. Era acolo, palpitând de-o tinerețe nouă, pe pânzele unui necunoscut — unui om blând, mărunțel și discret, al cărui trup s-ar părea că e mai mult pentru a purta în lume ochii aceia strașnici, fulgerători, care despică și ard cu privirea, ochi prin care simțeai că te privește un suflet profund gânditor și foarte serios.
Toate ziarele importante, toți criticii de artă ai Franței nu au decât cuvinte de surpriză și de admirație pentru acest „nou pictor”.
„Ceea ce te uimește în diversele lui studii, scrie, în l’Evenement din 27 februar 1887, Ars čne Alexandre, unul din cei mai autorizați critici, este varietatea lor: de la cea mai înaltă delicateță, până la cea mai hotărâtă vigoare. Sunt bucăți în plin soare, care au parcă tremurul imperceptibil al undelor de aer, și sunt altele posomorâte, aproape brutale, și, atât unele, cât și altele, într-o notă justă, vrednică de admirat.” Erau și unele aprecieri pe alături cu drumul. Așa, de exemplu, mai toți vorbind de „Ovreiul cu gâsca” spuneau că e un admirabil tip de țăran român lucrat cu o mână de maestru.
Un lucru, însă, asupra căruia toate criticile sunt de acord, e deplina sinceritate a pictorului și puternica lui originalitate.
Expoziția începea acum s-atragă din ce în ce mai mulți cumpărători, când — spre nedumerirea tuturora — Grigorescu „închide prăvălia”, își împachetează toate tablourile și pleacă în țară. Vânduse exact pentru suma ce-i trebuia ca să-și plătească ce avea de plătit la Paris și drumul până la București.
Un om ciudat, vor fi zis francezii. Vine gloria să-l încununeze, și el îi întoarce spatele și pleacă…
Un om întreg și serios, cinstit cu el, cu lumea, cu credințele lui. Un cucernic. La Grigorescu iubirea de țară și de neam era un sentiment profund, inalterabil, real ca însăși viața, care numai prin aceasta avea un preț. Ce era arta lui, decât un mod de a-și exprima acest sentiment? Ce erau tablourile lui, decât închinarea de fiecare zi, rugăciunile unui suflet credincios? Și când, în cele câteva zile cât a ținut expoziția din Boulevard des Italiens, vedea plecând câte-un tablou,
fragmente din acest articol, făcută de d-l N. Petrașcu într-un studiu al său asupra operei lui Grigorescu (n. a.). despărțirea aceasta, pentru totdeauna, de lucrurile lui, care nu erau numai ale lui, îi făcea o impresie de jale și de nelegiuire. Cu fiecare peisaj pe care-l vindea, i se părea că-și înstrăinează o bucățică din țara lui. Iată de ce — în toiul târgului, cum se zice — și-a luat iconițele lui ș-a plecat.
O, în adevăr un om ciudat pictorul acesta, care suferea când i se cumpărau tablourile și se supăra pe cei cari-l lăudau! Am înaintea ochilor o scrisoare a criticului de artă William Ritter, unul din marii admiratori ai pictorului, și văd cu ce îndurerată putere își apără acest profund cunoscător al operei lui Grigorescu dreptul de a o admira și lăuda, chiar și fără voia autorului.
„Enfin, comme je suis libre de dire bien fort mes admirations o ů je veux, je continuerai ŕ le faire. Vous peignez, j’ai le droit de dire que ce que vous faites est beau.” („În sfârșit, liber fiind de a-mi striga tare, și oriunde vreau, admirația mea, nu voi înceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune că ceea ce faci e frumos.”)
Într-un cerc de prieteni se deplângea odată nepăsarea publicului nostru pentru artă, și ca exemplu se aducea faptul că țara nu știe încă să-și prețuiască pe Grigorescu al ei. Cu o duioșie de părinte care-și apără copilul, se ridică și protestă împotriva acestor nedrepte învinuiri ce se aduc țării: „Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, și peste hotar să ni se pară toate bune și frumoase. Iluzia depărtării. Câte greutăți întâmpină și pe acolo un artist cinstit și mândru, cum trebuie să fie un adevărat artist!
Am fost de față când Millet oferea măcelarului unsprezece tablouri pentru achitarea unei datorii de vro mie de lei, și n-a vrut măcelarul să le primească; zicea că el nu cumpără vite cu tablouri; și întâmplarea a făcut să mă găsesc la Barbizon, la câțiva ani după aceea, când s-au vândut lucrurile
lui Millet, după moartea lui. Ș-am văzut atunci pe măcelar plângând și bătându-se cu pumnii în cap, că toată lumea îl credea nebun; și era în adevăr nebun de necaz și de desperare că n-a știut a prețui, când i s-au oferit, bucățelele acelea de pânză vopsită, care se plăteau acum, subt ochii lui speriați, cu zeci de mii de lei”
Și încheie cu obișnuitul lui oftat din adânc, ce parcă venea de departe, de foarte departe:
„— E, dragii mei, avem o țară de aur, da’ nu știm să ne-o prețuim…”