Marii artiști ai lumii alcătuiesc între ei ca un fel de familie a lor, nobilă, mândră, solidară, îngrădită în aristocrația caracterelor ei de rasă aparte. Membrii ei se cunosc, se înțeleg, își vorbesc unii altora, în limba lor, peste oricâta întindere de timp și de pământ i-ar despărți: cei dinainte povățuind, destăinuind; cei din urmă admirând, întrebând… Unul din membrii acestei familii, și nu dintre cei mai puțin însemnați, e Grigorescu. Lucrul acesta se va vedea lămurit și se va recunoaște pretutindeni odată ș-odată, când personalitatea lui, înfățișată prin cele mai puternice pânze, adunate la un loc, va fi descoperită marelui public din Apus. Având note de asemănare cu cele mai alese dintre glorioasele lui rude, întrunește, în vasta lui operă, toate marile însușiri ale rasei, de la naivitatea lui Perugini și frăgezimea lui Botticelli, până la adâncimea de vedere și concentrarea de viață a lui Leonardo da Vinci, de la naturalețea robustă, gravă a lui Millet, până la eleganța, adesea feminină, a lui Corot — din tot ce-i sănătate, lumină și farmec în artă s-a împărtășit opera lui, așa de variată! Avea în el, rămâind pururea el, toate însușirile de căpetenie ale maiștrilor, de la observația liniștită și factura cinstit migăloasă a olandejilor, până la verva largă, fulgerătoare, pururea izvorâtă din sentimentul just al adevărului și din profunda iubire de natură a marilor peisagiști francezi, în mijlocul și sub binecuvântarea cărora se poate zice că a deschis ochii în artă, și care au însemnat în istoria picturii universale o epocă a lor, cu numele de „Școala de la Fontainebleau”.
De aceștia, de opera lor dătătoare de îndemnuri și de puteri proaspete i se făcuse dor lui Grigorescu, și, cum își închide expoziția, zboară iar în străinătate. Prefaceri mari și de necrezut se petrecuse în Apus în acești din urmă trei ani. Le știa el pictorul, cât se poate ști de departe, căci urmărise, cu inima dureros îngrijată, ca de soarta propriei lui țări, îngrozitoarele peripeții ale războiului de la 1870. Dezolarea era mult mai adâncă de cum și-o închipuia. În Franța nu-și mai găsește lumea lui. Nu mai sunt pictori la Fontainebleau. Arta e în doliu. La Barbizon, ca niște lei bătrâni ce de-abia mai clipesc din ochi, apun, în umbra care învăluie gloria Franței, cei din urmă preoți — păstrători sfintelor taine ale artei lor. Cu viața lor se stinge o religie. Un amestec de jale și de revoltă e în sufletul curat al acestui credincios. La Paris, foștii lui camarazi au ajuns pictorii saloanelor mondene, ei fabrică lucruri de „șic”, pentru vânzare, tablouri de modă și portrete pentru americani. „Boemii” de ieri, care umblau în bluză de uvrier și munceau cu pasiune de dimineață până seara, acum sunt bogați, au ateliere în „Parc Monceaux”, echipaje, lachei în livrea, zile de „recepție”… Nu, nu, simplul, sălbatecul Grigorescu nu-și mai cunoaște în sclivisiții aceștia pe bunii lui tovarăși de visuri cinstite, de străduinți și de glume din pădurea Fontainebleau.
Pleacă în Italia. Acolo își înseninează sufletul la marea, curata, cucernica artă a Renașterii. Se închină lui Giotto și lui Botticelli. Admiră pe Leonardo da Vinci și pe MichelAngelo. Înțelege de ce-s așa de mândri, în țara aceea a soarelui și a iubirii, până și farnienții care, solemni în zdrențele lor pline de pitoresc, au priviri și atitudini de regi. La Neapoli tremură de frig. Pompei îl umple de melancolie. Pleacă la Atena, în calea primăverii întârziate. Vede Partenonul, impunător și trist, arta divină, opera zeilor, batjocorită de furia distrugătoare a două religii, și, ca și cum din însuși sufletul lui s-ar fi rupt ceva — un sprijin, o credință scumpă
—, simte, pentru întâia oară, urâtul, deșertul, minciuna și zădărnicia vieții omenești.
La Constantinopol, pictura în stradă nefiind îngăduită, își petrece zilele mai mult în Bazar, căutând, în fărmăturile vechilor podoabe, sufletul trecutului, adânca iubire de frumos și nobila distincție a gustului, pe care parcă l-au dus cu ei în mormânt oamenii de odinioară. Un vas persan, o pereche
de sandali încrustați cu sidef, un petec de stofă brodată cu fir, strălucitoare, de un albastru de cer, o armă sculptată, un covor pe care vremea a topit colorile ca într-un tablou… în fiecare zi cumpără câte ceva. Singura pasiune care l-ar fi ruinat, oricât de bogat ar fi fost!
Și iar la drum. Simte nevoia de a se așterne pe lucru undeva, departe, în liniște, într-o atmosferă de cinste și de bunătate, unde sufletul oamenilor, aspectul lucrurilor, lumina, cerul — toate să-i fie prieteni. A umblat, a căutat și-a găsit. A găsit în Bretania, orășelul Vitr é, vechi, tăcut, cu casele lui înalte ce parcă dorm în lumina cenușie a uliților strâmbe și înguste; fără fabrici, fără căzărmi, fără bogății de exploatat, retras din calea brutalei sălbătăcii moderne, care se cheamă civilizație, acest mic N ürenberg al Franței a fost singurul colțișor de lume în care sufletul delicat al lui Grigorescu n-a avut nici-o clipă de nemulțumire. Și cu ce drag a lucrat acolo!
Zile senine, sfinte și cu adevărat neuitate, zile de visuri fecunde și de binecuvântată muncă… Ele au adus o notă de o strălucitoare noutate și, desigur, una din cele mai puternice pagini în opera lui Grigorescu.
Într-o lumină potolită, sub un cer de un albastru-închis, vezi adâncindu-se străzi liniștite între vechi zidiri medievale, înalte, dese, cu balcoane grele, cu repezi coperișuri de țiglă, ale căror linii ritmice îți dau nu știu ce impresie de game, de triluri; rar câte un trecător, câte o bătrână în ușa unei prăvălii, ori vreo căruță de gunoi trasă de marele cal normand îți arată că orașul acela e locuit; uneori, din fund, dintr-un zid întunecat, o ferestruie se uită trist în gol ca un ochi posomorât din alte vremi. Câte o privire de la soare luminează un colțișor de perete, aprinde un zâmbet de tinerețe pe figura unei bătrâne ce coase în ușă, înfierbântă o muche de coperiș, pune un fulger pe brâul unui coș, sau îmbracă în aur și pietre scumpe o copiliță cu bonețică albă și pieptărăș verzui, ce coboară gânditoare cu ulciorul la fântână. Și toate lucrurile de-acolo, așa de nobile în simplitatea lor, scăldate în lumina aceea locală de un cenușiu catifelat, cu scânteieri de argint, au între ele un vădit aer de familie. Se cunoaște numaidecât că sunt din aceeași localitate și că au fost văzute cu ochiul aceleiași dispoziții sufletești. În toate e o poezie liniștită, cinstită, intimă, o dulce bătrânețe ce parcă șoptește basme în acea atmosferă de melancolie a lucrurilor de demult.
Târziu, încoace, la o expoziție din sala Ateneului, erau grupate pe un singur carton mare vreo zece bucăți din a doua călătorie pe care a făcut-o în Bretania pe la 1881: o biserică, un colț de stradă, o fetică pe drum împletind la ciorap, o poartă, un cerșitor… În catalog erau puse la un loc: „Vitr
lei 14.000” . Stam cu catalogul în mână și mă uitam în fund, pe-o ulicioară de acelea întunecoase, cum cobora încet un cal înhămat la o căruță… Pictorul vine spre mine zâmbind:
— Probabil te întrebi de ce le-am pus așa scumpe?… Nu le vând. Îmi amintesc zile destul de frumoase lucrișoarele astea. Și ce oameni de treabă erau acolo!…