Cu darul lui de a prinde numaidecât linia cea expresivă, de a simți și a da fulgerător caracterul formelor, poezia și noblețea fiecărui lucru, Grigorescu a făcut ce-a vrut, ce i-a plăcut în arta lui. De toate-a făcut, cu același sentiment de sinceritate și cu aceeași strălucitoare vervă. Flori, copaci, animale, oameni, case, interioruri, natură moartă, munca roditoare a păcii și grozăviile distrugătoare ale războiului, tot ce l-a mișcat, tot ce-a răsunat mai tare în inima lui s-a prefăcut în operă de artă. Toată viața lui, ca printr-o pâlnie, s-a descărcat prin vârful pensulei. Dar ceea ce-a deschis câmp mai larg marii lui puteri de a crea, iubirii lui de lumină și de armonie a fost — cum era și natural să fie — peisajul.
Peisajul propriu-zis a intrat în pictură foarte târziu. Cei vechi n-au înțeles măreția tăcutelor priveliști ale naturii decât ca un decor, ca o vastă scenă de teatru pentru reprezentarea vieții omenești. Arbori încremeniți, înfipți cu mâna pe un teren mort, fără aer și fără orizont, subt un cer siniliu, greu, tare, fără adâncime, acesta-i peisajul pe care-l vezi mereu prin muzee, în tablourile istorice, religioase, mitologice, și uneori ca fond decorativ îndărătul unui portret, cum e în Gioconda lui Leonardo da Vinci.
De-abia în veacul al XVII-lea, cu pictorii Olandei, cu Ruysda ël și cu Hobbema, peisajul își capătă viața și însemnătatea lui în artă, și multă vreme întârzie pe drum până să străbată în Anglia, cu Bonington și Constable, pe la începutul veacului al XIX-lea. Cum a fost primit? Un anunț stăruitor, publicat în gazetele Londrei pe vremea aceea, poftea astfel lumea la expoziția celui mai sincer pictor al Angliei: „Galeria de peisaje pictate de Constable se poate vedea gratis în toate zilele”. Și nimeni nu venea. Ce-avea să vad-acolo? Iarbă și copaci? Dar asta se poate vedea oricând în Hyde-Park… „Or crede ce-or vrea de arta mea — zicea pictorul, cu amărăciune — ceea ce știu e că-i în adevăr a mea.” În Franța, Rousseau desfundă drumul și, deodată, ca la un semn așteptat de veacuri, porțile artei se deschid largi înaintea adevărului pe care-l aduc în triumf cei mai mari peisagiști ai Franței și ai lumii
— „Falanga de la 1830”.
De la aceștia a învățat Grigorescu limba. Căci, de spus, avea el ce spune. În atelierul lor — care era vasta pădure de la Fontainebleau — a pus pe pânză cei dintăi arbori și cea dintăi brazdă de pământ adevărat. Acolo a înțeles el că în artă nu-i nimic fără însemnătate, că de obicei caracterul esențial al unui lucru se ascunde subt un amănunt pe care adesea ochiul unui copil îl descopere mai degrabă decât privirea iscusită ce pândește și caută, cu preocuparea efectului. Acolo s-a dumerit. Puterile care palpitau în el nerăbdătoare s-au desfăcut deodată, ca mugurii primăverii după o ploaie blagoslovită.
Ce-ar fi fost Grigorescu fără „Școala de la Fontainebleau”? Desigur, tot un pictor mare. Școala dă o direcție, arată un drum, și pe cei fără aripi îi învață să meargă. Cei tari zboară. Zboară, în orice caz. Școala, când e bună, cum a fost cea de la Fontainebleau, îi ajută să zboare drept la țintă.
Grigorescu era chemat să facă peisaje. Să-și cânte țara lui în colori. Iubire de singurătate și de orizonturi largi, un simț instinctiv al pitorescului, o vedere fericită, repede, profundă, însoțită de o năzdrăvană putere de a fixa pe pânză, tot așa de repede și de clar, senzația vizuală a lucrurilor — un suflet curat și simplu, ca și natura în mijlocul căreia îi plăcea așa de mult să trăiască, adâncit în evlavia adevărului care purifică și înalță, toată această viață sonoră era pregătită, ca o liră acordată, pentru cântecul pământului din care s-a ridicat, din care numai spre îndeplinirea acestei chemări s-a ridicat.
Când s-a întors întăi de la Barbizon, a rămas uimit de frumusețea, de lumina de sărbătoare a țării lui. Era ceva așa de proaspăt în aer, în cerul albastru și în toate mândrele priveliști ce i se desfășurau înaintea ochilor, că inima lui de credincios a tresărit ca de-o poruncă misterioasă. Drumul lui de aci încolo era lămurit. În cetatea munților — păstorul cu turma; în limpezișul câmpului — carul cu boi. Aceste două note, așa de profund legate cu trecutul cel mai depărtat al neamului românesc, răsar mai în vază din prodigioasa varietate de subiecte cari constituiesc opera lui Grigorescu. „Arca” lui.
Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată, în istoria picturii, de boii aceștia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat și cu câtă dragoste i-a pus pe pânzele lui! Avea, într-o vară, la Câmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea „Ghiocel”, și, blând, se deprinsese că venea singur dimineața la pozat , în mijlocul curții, unde-l apărau de muște doi băieți, ca pe împăratul din povești; și sta așa frumos, parcă știa ce taină mare se petrece-n ceasul acela. Seara, când pictorul se primbla gânditor, cu mâinile la spate, de la un capăt la altul al curții, Ghiocel se ținea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun și tăcut.
În primăvara anului 1895, în Sala de pictură de la Ateneu — triumful peisajului românesc. Niciodată ochiul n-a prins într-o privire atâta întindere de pământ. E țara noastră, cu lanurile ei îmbelșugate, cu nemărginitele-i șesuri de curând cosite, cu praful drumurilor ei în urma șirului de care, cu oamenii blânzi și boii și mai blânzi ai muncii și ai îndurării seculare, cu cerurile noastre de vis, cu aburii dimineților de vară, cu limpedea lumină a zilelor de toamnă, care parcă spală formele naturii — și pretutindeni ceva indefinit, ca o mângâiere divină ce lunecă pe lucruri, printre frunzele copacilor și pe pajiștea câmpiilor, ceva mișcător și viu ce tremură dincoace și dincolo de formele văzute — sufletul pământului, palpitarea marii vieți a lumii.
Cu ce face omul acesta farmecul depărtărilor? Și aerul, și frăgezimea liniilor, și toată această înfățișare proaspătă a lucrurilor, lumea aceasta primăvăratică pe care el ne-o dezvăluie pentru-ntăia oară? Atâta poezie, ș-atâta adevăr în opera lui!
Este oare, cum se crede îndeobște, un secret al poeziei și altul al adevărului? Eu cred că se împreună undeva în aceeași rază luminoasă, cum se întâlnesc pe aceeași tulpină ramurile unui copac. Du-te mai în adâncul visului tău, poete: în fund, în fund de tot, vei da de cămara tăinuită înlăuntrul căreia e veșnică lumină — acolo-i adevărul. De-acolo-i poezia din tablourile lui Grigorescu.
„Carele, mulțimea, înălțimile, pădurile, zice Delavrancea, se duc sau se apropie nu numai prin formele lor crescânde, ci mai ales prin intensitatea și stingerea cromatică a tonurilor, de la vigoarea din primele planuri și până la visul aerian din fundul transparent, adeseori misterios, ca o poartă a infinitului. Și cum în lume nu e nimic care să nu fie și banal și poetic, adevărat și în banalitate, adevărat și în partea poetică, era firesc ca cel mai nobil artist al României să privească realitatea în frumusețea și farmecul ei, în acea lumină care pune în relief caracterele esențiale și în acea mișcare care o însuflețește de cea mai intensă poezie.
Și ne-a făcut să înțelegem ceea ce noi vedeam numai, înălțând cerul, depărtând munții, adâncind văile, eterizând zarea, ușurând formele în fluiditatea atmosferei, ritmând mișcările, simfonizând colorile.
El a definit sufletul poporului și a glorificat natura patriei.”
Peste doi ani, în 1897, pe iarnă, o nouă expoziție, și mai bogată. Întâlnim, firește, multe din vechile noastre cunoștințe. Mai întâi sunt cele de care pictorul n-a vrut niciodată să se despartă. Apoi cele care încă nu și-au găsit cumpărătorul.
Fiecare din expozițiile lui își are, pentru numărul 1 al catalogului, un tablou mare. În expoziția trecută a fost Munca la câmp — un tablou decorativ pentru Banca Națională: subt un cer de iulie, pe un șes întins, reavăn încă de roua dimineții, răsare, ca o zână a florilor, țăranca tânără, voinică, zveltă, rumăna Rodică, ce vine de la fântână cu donița plină pe umăr, îndărătul ei, în fund, se văd brazdele de iarbă cosită de curând, femei la adunat, bărbați la rostul stogurilor, boi la tânjeli, toată mișcarea, toată larga priveliște a celei mai frumoase dintre muncile câmpului — strânsul, căratul și clăditul fânului. Poezia muncii.
De data asta, e tot un peisaj în tabloul cel mare al expoziției, Printre dealuri și mușcele. Un car cu fân coboară pe luncă. Soarele e trecut de amiază. Omul e tolănit cu fața-n jos, deasupra, pe fân. Boii pășesc domol, clipind din ochi, fluturând din urechi, de răul muștelor. Spinările lor ciolănoase mișcă pete de argint în bătaia soarelui. Jos, pe pământ, sub picioarele lor și sub roțile carului, umbra se țese și se distramă. În fund, coama trăgănată a mușcelelor mijește în adâncimea zărilor. Pe cer s-adună fuioare de nori, ce izvorăsc de pretutindeni. În văzduh e o pace dulce, care-ndeamnă la somn.
Aproape în toate pânzele lui Grigorescu e liniștea aceasta odihnitoare. Boii lui merg în voie. Rar îi înjugă la greu; ș-atunci, ca să nu-i spetească, nu-i pune niciodată să tragă la deal. În Căratul lemnelor, în Cărăușii cu sare, boii se proptesc în jug, oprind în coarne, strânși de la șolduri ca de-o greutate ce dă peste ei. Numai în Arătura de primăvară îi îngenunche aproape, pe brazdă; acolo, și în acel strașnic Drum din greu, ce amintește, în opintirea boilor și în strigătul cărăușului, Carele cu provizii din războiul de la 1877. E tot așa, un cer de plumb ș-o vreme de ploaie, și boii lunecă pe pământul clisos, și spinările lor întinse par otgoane ce stau să se rupă. Și tot așa, un sentiment de neliniște, o înfiorare în aer, apăsarea unei griji, ce nu știi de unde vine.
În această expoziție Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care o are în viața noas
tră de plugari. Din 236 de pânze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deșert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega, sau Pe valea Doftanei, Spre bâlci, sau În luminiș de pădure, în Căratul porumbului, sau în Plug pe coastă e același muncitor supus, același bun tovarăș la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găsește adesea icoane și asemănări de un duios pitoresc: „Bou căzut pe brazdă”… despre un om care a dat vieții, cu bunătate și cu iubire, toate puterile lui; sau „Limba boului e lungă, da’ nu poate vorbi”‘ despre tăcerea îndurării.
Hărnicie robustă și liniștită, muncă răbdătoare, fără un sfârșit hotărât, fără tânguire și fără gând de răsplată, munca privită ca funcțiune a vieții, și ca frumusețe a vieții, iată ce înfățișează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu.
S-ar zice că omul, în mijlocul creațiunii, în vastul ei amestec de forme și de simboluri, se caută pururea pe el. Își caută întregirea ființei lui. Artiștii mari, în inima și subt ochiul cărora toate se măresc, și se lămuresc, au darul de a se găsi numaidecât, de a-și descoperi firea lor adevărată, patria lor sufletească în formele originale, naturale ale vieții. De aceea se și simt ei așa de străini în lumea celorlalte forme. Lui Grigorescu i-a vorbit boul prin blândețea privirii, prin încordarea tăcută și fără preget a tuturor puterilor lui la o muncă ce n-așteaptă nici o răsplată, cum i-a vorbit mesteacănul prin delicatețea făpturii, prin dragostea lui de lumină, prin eleganța tulpinii, așa de albă și de curată, cu rămurele fine ce-și tremură frunza la cea mai lină adiere de vânt, cum i-au vorbit apusurile de soare prin misterul umbrei și adânca lor melancolie, primăvara prin frăgezimea florilor, și toamna prin măreața simfonie a colorilor ei. Cu siguranță că e ceva din viața lui, din simplitatea firii lui, din amintirile copilăriei lui, până și în casa pe care-o vedem adesea în tablourile lui, în căsuța
aceea de țară cu pridvor deschis în față, tăcută, aproape ascunsă sub strașina ei lată, cu nu știu ce aer bătrânesc în ferestruiele ei mici, visătoare, dulci ochi osteniți de gânduri. A făcut ș-o casă mare boierească din bunele vremi de demult
— pustie însă, fără uși, fără ferestre, cu balcoanele rupte și coperișul spart, cu bălării crescute printre lespezile de piatră de la scară — palatul bufnițelor, trista ruină din marginea orașului Piatra-Neamț. Și ce frumos cer albastru, așa de senin, deasupra acelei dărăpănături! A făcut-o cu inima plină de jale. El vedea în paragina aceea sfârșitul unei lumi. Și, fără să-și dea seamă, în pitorescul unei ruini, pe care-o înălța la valoarea unui simbol, își exprima propria lui melancolie.
Expoziția se închide, c-o vânzare de 58 de bucăți, așa că aproape trei sferturi din tablouri se-ntorc în atelier. În presa noastră se vorbește foarte puțin despre mișcarea artistică la noi, și mai puțin despre pictură. Expozițiile lui Grigorescu în tăcere se deschid, în tăcere se închid. Critici de artă nu avem încă. Rar, câte un admirator mai entuziast simte nevoia de a-și spune-n gura mare impresiile lui. Și acesta, dacă e prieten cu pictorul, e foarte stânjenit în libertatea lui de a spune tot binele pe care-l crede. Nu din obișnuita „falsă modestie” — asemenea oameni nu au nimic fals în ei — mai degrabă din mândrie, și desigur din convingerea ce și-a făcut-o despre deșărtăciunea vorbelor, sufletul lui delicat se simte jignit de tăria unei laude ca de-o brutalitate. Pe prietenii care, totuși, își strigau uneori, aproape fără voie, admirația lor, îi dojenește cu bunătate și-i roagă să creadă că, în adevăr, nu-i face plăcere să se vorbească de el — în nici un fel.
„Lăsați, dragii mei, după ce-oi muri, eți spune ce-ți vrea…”