A fost războiul acesta botezul de foc al artistului. Între el și țară, între sufletul lui și sufletul eroului aceluia tăcut, care știe să lupte și să se jertfească așa de frumos, simte că de-aci-nainte s-au așezat legături de-acelea pe care moartea nu le mai desface.
Se-ntoarce trist din câmpiile Bulgariei, de unde mulți din ostașii noștri nu s-au mai întors. Pe florile ce se aruncă din balcoane și de la ferestre în calea biruitorilor, el vede pete de sânge. Timp de cinci-șase ani, urmărit ca de-un vis fioros, așterne pe pânză o parte din schițele războiului, celelalte rămân uitate pentru totdeauna în cartoanele pictorului, a cărui operă de-aci încolo s-ar putea intitula Gloria păcii.
Iarna, cât ține vremea urâtă și rece, stă la Paris, unde-și păstrează încă atelierul, până în primăvara anului 1887, când se așază în București. Primăria capitalei îi cumpără cel mai mare tablou din război, Atacul de la Smârdan, cu zece mii de lei și un loc la Șosea, pe care mai târziu pictorul îl vinde prințului Grigore Sturdza pentru suma de o sută de mii de lei, ceea ce-i dă un început de siguranță în viață, în orice caz, putința de a lucra fără teama zilei de mâine.
În București mult dacă stă o lună pe an. Cea mai mare parte din timp călătorește prin țară; câțiva ani de-a rândul își petrece lunile de vacanță în Mușcel; toamna, se-ntoarce acasă cu rodul muncii lui de fiecare zi: străzi și biserici din Câmpulung, tipuri de țărani și cârciume din Rucăr, peisaje, ciobani cu turme, stâne și bordeie de pe valea Dâmbovicioarei.
Își caută de obicei un adăpost singuratec la câte un biet român nevoiaș, își face singur un pat din câteva scânduri ș-un braț de fân, și toată ziua e afară, la lucru. Se opresc uneori țărani să vadă ce face — se uită lung, nu deslușesc nimic…
— Ce face ala acolo?
— Măzgălește-o blană… Și trec înainte, râzând. Iar pictorul, râzând și el, se uită-n urma lor, cu ochi plini de iubire.
Fuge de oameni. Dar nu pentru că-i sunt urâți, ci pentru că lumea, cu zgomotul ei, îl împiedică de la lucru, și el n-are vreme de pierdut.
Multă vreme, în ciobanul blând și visător al plaiurilor vede încă pe dorobanțul fioros din câmpiile Bulgariei, și mari pete de sânge în roșul frumoaselor apusuri. Are nevoie parcă să-și spele sufletul de urâtele vedenii ale războiului, e încă fum și întuneric pe paleta lui, și, ca să uite, ca să-și însenineze sufletul, ca să se regăsească, muncește fără preget, se roagă muncind de dimineața până seara, în lumina, în măreția, în pacea creatoare a naturii.
Singur, liber, puternic. Puternic prin sinceritatea lui, prin lipsa lui de școală, în toate înțelesurile în care se poate lua cuvântul acesta, prin simțul instinctiv al măsurii, al proporției și al ritmului, și mai ales prin darul extraordinar de a cuprinde numaidecât lumina, mișcarea și sufletul formelor vrednice de binecuvântarea artei. Acum e în culmea puterii. Multe frumuseți s-aștern, ca de sine, în toată vremea asta, pe pânzele lui: corturi țigănești, cu focul de vreascuri pe lângă care stau pribegii tolăniți a vis, cu stâlpul de fum ce se înalță în liniștea serii, cu țigăncușa zveltă ce vine de la fântână cu donița plină în dreapta, cu brațul stâng întins, ca să se cumpănească — proiectând pe cer o siluetă de-o eleganță antică; apusuri de soare, cu acea pulbere fină din aer, cu acel abur albastru din fund — ca o respirare a codrilor — sufletul depărtărilor și al înălțimilor, pe care-așa de bine l-a înțeles și așa de puternic ni l-a arătat Grigorescu!
Și păstorița aceea frumoasă și mândră ca o domniță, ce
pășește încet pe urma turmei și toarce; așa de simplu-mbrăcată: o fotă neagră peste cămașa lungă până-n glezne, mijlocul strâns bine-n bete, o broboadă albă pe cap, ș-atât… Și ce frumos îi stă! Desigur, e surioara ei cea mai mică, țărăncuța aceea în miniatură, așa de drăgălașă, ce merge și ea, chipurile, cu turma, și, neavând ce face cu mâinile, și le ține-n sus, cu degetele-ncopcite la ceafă; e primăvară; mielușeii cearcă dulceața celor dintăi fire de iarbă; o juncă și trei vițeluși, cu ochii mari speriați și cu botișorul umed, răsar din cârdul de oi, din care una a rămas puțin mai în urmă, de dragul mieluțului fraged, care suge; pe luncă e o lumină de vis, în fund se vede albind pânza unei ape; peste toată această sărbătoare a tinereții, păstorița, înaltă, mlădioasă, cu privirea dusă, are ceva simbolic în atitudinea ei: ridicând brațul drept pentru a întinde și a răsuci firul pe fus, cu mâna, cu ochii, cu făptura ei întreagă pare că binecuvântează. E atâta frăgezime în tabloul acesta, de o strânsă unitate organică, atâta mișcare ș-atâta adevăr, încât ai, privindu-l mai mult, impresia că ești afară, la câmp: simți aerul de-afară; te surprind unele detalii pe care le descoperi deodată și care parcatunci, subt ochii tăi, se urzesc: pata de umbră pe care-o aruncă junca pe cele două cârlane din fața ei nu era acolo când te-ai uitat întăi… Întreg tabloul e un cântec, un imn măreț al primejdiei; ca de departe îți răsună-n gând fraze din Pastorala lui Beethoven. Tot ce vezi acolo e luminos, proaspăt, vibrant — o apoteoză a nevinovăției și a grației într-un peisaj divin.
Dar acel interior țărănesc, în care vechea noastră vatră are o însemnătate de altar! Dinaintea focului, femeia mestecă mămăliga, sprijinindu-și ceaunul cu piciorul; mânecile cămășii, suflecate până aproape de umăr, dezvălesc brațe puternice de gospodină tânără, harnică și curată; în stânga ei — doi copilași, pe care nu-i vedem bine la față din cauza fumului și a aburului; în dreapta — o fetiță mai mărișoară stă în capul oaselor, lângă ea — pisica, amândouă cu spatele spre noi, se uită țintă la mămăligă, pe care-o așteaptă mesița goală, rotundă, din mijlocul casei; pe prichici — o ulcică, o strachină ș-o lingură de lemn; ușa e deschisă, lumina năvălește puternic de-afară; o găină ș-o rățușcă au venit până-n prag, atrase de mirosul mămăligii; în stânga, încăperea se întunecă, pe laviță de-abia se deslușesc două ulcioare de lut la capătul despre ușă și sacul cu făină în dreptul unei ferestrui; lângă masă -un scăuieș; ceva mai în umbră — cofa cu apă. Asta-i toată averea casei. Copiii au ceva îngeresc în figură și în atitudine și ceva solemn în cumințenia lor. Ei parcă asistă la o taină mare. Ca vedere adâncă în viața intimă a poporului nostru, cred că acesta-i cel mai frumos tablou al lui Grigorescu. E făcut cu religie, cu nu știu ce fior istoric în fața acestei pregătiri de cină, care te face să te gândești la lucruri depărtate, sfinte, pline de mari înțelesuri. Femeia însăși parcă se roagă, mestecând mămăliga; și ceilalți ascultă, așteptând-o. Ceilalți — adică cei trei copilași, pisica și sfioasele paseri din prag, pe care aburul mămăligii le face îndrăznețe. Toți ochii, toate sufletele sunt ațintite cu luare-aminte la actul acela mare, misterios, dătător de viață. Femeia, cu mâinile încleștate pe melesteu, se uită în ceaun și mestecă voinicește. E o țărancă brună, foarte frumoasă, de-o frumusețe serioasă, gravă chiar. Lumina de-afară îi cade în plin pe spate, pe broboada albă și pe brațul drept. Para focului îi rumenește fața. Între aceste două lumini, și ea și fetița au ceva dumnezeiesc în înfățișarea lor. E liniștea așteptării. Fără să vrem, ne uităm mereu în cadrul de lumină al ușii. În curând trebuie să sosească de la muncă el: „omul”. Aspru, tăcut, ostenit, are să ridice cofa de sub laviță și, ducând-o la gură c-o mișcare largă, omerică, are „să-i tragă o dușcă bună”, să-și stâmpere
întăi setea; apoi, făcându-și cruce, are să s-așeze la mesița aceea scundă, pe care, lângă strămoșeasca mămăligă, va fi o strachină cu puțină saramură pe fund, unde vor întinge cu toții… Îl așteptăm. Și dacă l-am vedea, prin cine știe ce minune, apărând deodată în tablou, poate nu ne-am mira așa mult — tabloul însuși fiind o minune.
Uneori, Grigorescu, în aceste călătorii de studiu prin țară, e întovărășit de cei doi buni și vechi prieteni ai lui: doctorul D. Grecescu, botanistul, și doctorul Alfred Bernath-Lendway, himistul — amândoi oameni aleși sub toate raporturile, muncitori pasionați, ca și el, în căutarea adevărului. Impresiile și glumele lor de pe-atunci, ilustrate adesea de Grigorescu, ar putea face, și poate că vor face într-o zi, obiectul unei opere de umor sănătos, din care multe se vor învăța cu privire la starea și obiceiurile țării de-acum treizeci de ani. Într-o călătorie pe care-o făceau în județul Brăila, unde doctorul Bernath avea să analizeze apele minerale de la Lacul-Sărat, o mică neînțelegere cu cerberii de la barieră, cari au luat bagajul doctorului himist drept mărfuri de contrabandă, e ilustrată c-o admirabilă caricatură, în care omul de știință e înfățișat în atitudinea lui ceremonioasă în fața autorității c-o vervă demnă de Gavarni. Altă dată, pe când botanistul tăinește cu natura prin florile ei, pictorul îi prinde mișcările cu o iuțeală de artist japonez. Interesante sunt scrisorile pe care le scrie din străinătate celor doi prieteni acest neîmpăcat vrăjmaș al slovelor latine, care n-au nici un pitoresc și nici o expresie”, zicea el. Asupra sărbătorilor, mai ales, îl apucă dorul. Se simte singur, se gândește la ei și le scrie. Doctorului Grecescu, pentru că-și rade mustățile ca popii catolici, îi zise popă, și, într-o scrisoare de la Paris, îi amintește cu duioșie serile de visuri, de glume și de cântece — doctorul
cânta din flaut — dulci seri de vară, petrecute în Moldova, în județele Bacău și Neamț… „Și mai dulci suvenire!”
Dorul de modelele din țară! În altă scrisoare, aducându-și aminte că doctorul Grecescu îi spunea odată că-i place mult dovleacul, îl face visând un dovleac mare, mare, ș-a doua zi… realizându-și visul. I se plâng prietenii că uneori au de furcă până să-i descâlcească slova: în răspunsul lui, îi face pe amândoi la o masă, stând cu picioarele-n apă rece și chinuindu-se să-i citească scrisoarea.
În toate glumele și caricaturile acestui artist se vede același suflet delicat, același zâmbet afabil, de care e luminată întreaga lui operă. În campanie, având nevoie pentru tabloul Defilarea prizonierilor de o schiță-portret a unui ofițer din statul-major, și cum acesta își pusese decorațiile și marea ținută pentru a-i poza, pictorul, sedus de umorul unei asemenea solemnități, prinde din fuga creionului, pe lângă ceea ce-i trebuia lui, și o caricatură admirabilă, de-o extraordinară asemănare — o notă veselă așa de rară în zilele acelea de durere și de groază!
În aprinderea unei discuții îți caracteriza un lucru, o mișcare, o figură din câteva trăsături de condei. Odată, în tren, vorbind de încăpățânarea atavică a bulgarilor, și vrând să arate cum anume linii din figura omenească răspund în mod statornic unor anume sentimente de rasă, continuându-și vorba, se scoală nervos și, pe geamul aburit al vagonului, face cu degetul, din câteva linii, un tip de bulgar, aspru, posomorât, de o putere de expresie fulgerătoare.
Emoțiunile lui se descărcau numaidecât în forme scrise. Observația, exercițiul îndelungat stabilise la el un acord per
loc de ce.) În realitate, pentru a nota rostirea acestui șe moldovenesc ar trebui un semn aparte, corespunzând unei nuanțe de sunet intermediar între ce și șe (n. a.). fect între ochi, suflet și mână, încât acestea funcționau deodată, ajutându-se, completându-se aproape instinctiv. Îl doare o măsea? El își exprimă suferința printr-un desen: portretul lui, făcut repede, așa cum i-l arăta oglinda în clipa aceea -încruntat, legat pe sub fălci, cu scufa-n cap — un suspin de durere, pe care-l trimete dentistului, ca să-l înduioșeze…
Un suspin de durere. Foarte rar l-au bănuit pânzele lui. Destule dureri sunt în viață. Arta trebuie să ne facă să le uităm. Îi arătam într-o zi, primblându-ne prin pădurile Agapiei, un măr bătrân: o încâlcitură fantastică de rădăcini groase, ieșite din pământ, încolăcite ca niște șerpi monstruoși, un trunchi scorborosit și noduros, crengi sucite, îndreptate mai mult spre pământ decât spre cer, întinse în larg, multe uscate, negre, țepoase. Aruncă o privire: „U, prea e tragic!” Și se depărtă iute, scuturându-se ca de o vedenie fioroasă. Umblam de câteva ceasuri în căutarea unui fag frumos.
O singură dată a primit un ulm uscat în mijlocul unui divin peisaj de toamnă — De la Posada. Era acolo, și n-avea ce-i face. Lung, strâmb, negru, țâșnește ca un izvor de păcură din coama ruginită a primului deal și spintecă pânza de jos până sus. O notă gravă de trombon în dulcea, melancolica simfonie a toamnei.
„Îmi spun unii că poetizez. Nu știu bine ce-i asta. Dar bănuiesc ce trebuie să fie în gândul lor: că m-aș încerca să fac mai frumos decât natura. Hm! or fi și neghiobi care cred că pot retușa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artiști nu sunt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aș putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viața și de arta mea. Eram „în război”. O, sunt atâtea lucruri frumoase în natură! Unde ne putem noi urca, nu până la ele, că aceasta nu e dat omului, dar… până mai pe-aproape măcar? Oricât ne-am strădui, întotdeauna rămânem departe, subt adevăr. Foarte departe… Dar cel puțin, unde nu mai știm ce să spunem și cum să spunem, să tăcem — să nu mințim!…”
Așa gândea acest mare poet al adevărului.