După expoziția din 1891, pictorul își construiește un atelier la Câmpina — orășel de munte între Ploiești și Sinaia -și se așază acolo definitiv. E liniște și curat — pământul își ține încă-nchise bogățiile de petrol, sondele n-au început să-i strice peisajele, nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz înalt închide de jur împrejur acest cuibușor de pace și de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte-acum, pentru întâia oară, îngrădit în adăpostul lui sigur, în liniștea lui. Își mai păstrează, vro șapte-opt ani, și locuința de la București, unde vine din ce în ce mai rar. Vechea trinitate de-abia mai șoptește amintirilor lui, ca din cine știe ce depărtare. Câțiva admiratori, dintre literații timpului, scriu despre el, despre opera lui lucruri care-l ating. Ei scriu cu respect, cu evlavie. Închinarea lor îl înduioșează, ca tot ce vine din inimă. Pictorul îi învăluie în prietenia lui caldă, generoasă, plină de-o adâncă bunătate și de o dragoste cu adevărat părintească. Simte parcă uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care -de atâta îndelungă tăcere — le găsește anevoie la început. Îl stânjinesc primele fraze… Dar pe urmă, când iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune! Și cum vorbește de arta lui!
„Fă ce simți, și atâta cât simți — unde nu te mai mișcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va crește și se va desăvârși în sufletul celorlalți. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăvești, îl omori.
Eram mărișor — oi fi avut vro opt-nouă ani — când m-au închis frații și surorile în biserică, ș-au fugit, și m-au lăsat singur, spuindu-mi c-au să sară sfinții pe mine, să mă mănânce. Am căzut în genunchi plângând și, pân-a venit mama, așa am stat și m-am rugat din toată inima. Multă vreme am privit ca o minune faptul că nu m-au mâncat. Mai târziu, când făceam icoane, zugrăveam sfinții nu numai cu evlavie, dar și c-un fel de recunoștință, că mi-au lăsat viața…
A murit acum vreo douăzeci de ani un pictor francez, Ricard. Nu era lipsit de talent; dar foarte ciudat om: își pusese-n gând să facă portrete ca Tizian. Avea, nu știu prin ce împrejurare, două pânze de Tizian. Le-a luat, s-a închis cu ele-n atelier, ș-a mocoșit în taină, ca un alhimist, să vadă cum sunt făcute: cum îi preparată pânza, cum îi pusă coloarea, din ce-i făcută căldura, viața aceea misterioasă a vechilor portrete. A lucrat luni întregi, a distrus opera naturală, vie a lui Tizian, ca să facă el una artificială. E cum ai tăia o privighetoare, ca să vezi cum cântă.
Am cunoscut un pictor care făcea natură moartă cu destulă… abilitate; mai ales obiectele de metal și vasele de porțelan le făcea chiar bine. De la un timp, a lăsat lucrul lui, la care se pricepea, și s-a încăpățânat să facă flori. Și făcea, nenorocitul, niște flori groaznice. Flori de porțelan: simțeai că dacă le-ai atinge, s-ar sparge.
Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă; și umedă, și curată: moale, proaspăt colorată; să-și păstreze pe pânză lumina și seva ei. Și asta nu se face numai cu vopsele din tub…
— D-voastră n-ați încercat niciodată să faceți efecte de lună?
— Doamne, e așa de greu să faci un lucru bunișor la lumina zilei, ce să te mai încerci să zugrăvești noaptea? Ca s-o vezi când? Tot ziua.
Exact?… Ce-nsemnează asta-n artă? În sufletul tău e taina care dă viață pânzei, nu în forma și coloarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mișcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de-afară, prin care vorbește înțelesul dinlăuntrul. Nu vezi atâtea tablouri corecte, linse, reci, așa de uscate și de lustruite, că oamenii de-acolo parc-au fost niște păpuși de lemn, date bine la strung, îmbrăcate, așezate frumos, dipă regulele știute, și pe urmă, tot după regulile știute, zugrăvite?…
Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-așa.
Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma și din mișcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e „caracterul”. Să le știi prinde pe acelea, și să nu le pierzi apoi în mulțimea detaliilor… O, detaliile! Pe câți nu-i amăgesc!… Cine zugrăvește haina cu nasturii și cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, și, mai ales, nu un suflet.
Icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spațiu și ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura — fără compas și fără cumpănă.
Ca să dai modelului tău mișcarea fundamental caracteristică, cea naturală, singura frumoasă, gândește-te la ce face neamul lui de veacuri. În cadrul acelei îndeletniciri seculare vei găsi gestul adevărat, cu suflet cu tot.
Numai într-o schiță poți rămânea sincer până la sfârșit. Într-un tablou migălit începi să te observi, și din momentul acela e mai mult meșteșug decât artă.
Repetiție-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată și numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e „repetiție”. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.
Înainte de a începe un portret, uită-te bine … Sunt mâini care nu seamănă cu figura. N-ai să le faci. Dar când ochii nu sunt ai gurii!
Pentru mine gura … privește mai expresiv decât ochii. Sentimentul colorează, nu pensula. Poți colora c-o bucățică de cărbune, și toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet.
Lucrează mult; în fiecare zi. Și șterge tot ce faci dacă nu simți sufletul tău acolo: dar lucrează mult, ca să poți lucra repede. Toate lucrurile de-afară trebuiesc făcute repede, smulse din zbor. Cu același peisaj scăldat în aceeași lumină și privit cu aceeași dispoziție sufletească, nu te întâlnești decât o dată în viață. Iată de ce-i foarte important să poți lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră și de lumină, înfrățirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru să fie frumos, n-ai s-o mai găsești. Peste un ceas alta-i fața lumii, și tu ești altul.
Ai putea să numeri pe un tablou de câte ori s-a odihnit pictorul.
Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, cari parcă mângâie lucrurile pe care le ating, și mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice … Mâinile nu puteau minți.
Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să știi că, și peste o mie de ani, cine-l va citi, va simți în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Așa e și c-un tablou.
Ochi e ușor de făcut. Privirea-i mai greu. Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieții lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută.
Cu aceeași pensulă, muiată în aceeași coloare, faci, dintr-o singură trăsătură, să zicem, o petală de floare. Floarea care ți-a servit de model a putut fi naturală, ori de mătase, ori de porțelan, ori de hârtie… Această deosebire de materie trebuie să mi-o dai în petala pe care ai făcut-o. Cum? … Numai cu sufletul.
Courbet, trecând într-o seară pe dinaintea unei ferme, vede un vițeluș frumos și roagă pe fermieră să-i dea voie să vie a doua zi să-l zugrăvească. Bucuria femeii. A doua zi dimineață, când vine pictorul, ea-l așteaptă în poartă cu vițelușul spălat, dichisit, cu pahglici împletite-n coadă. „Acesta nu-i vițelul meu”, zice Courbet și pleacă supărat.
Câți nu-nțeleg frumosul, ca biata fermieră!… În pictură, cel mai bun lucru e să nu revii. Cât ai putut prinde dintr-o dată, cu sufletul înfierbântat din ceasul acela, atâta-i al tău. Dacă nu-ți place, șterge și-ncepe din nou. Bineînțeles că atunci când e o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea greu trăiesc. Până să le isprăvești, fuge viața din ele. Toate-ți fug. Fuge expresia lucrurilor, ca ș-a figurii omenești, fuge lumina și, ceea ce e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziția, sufletul tău de-atunci, cu care n-ai să te mai întâlnești niciodată. De câte ori nu mi s-a întâmplat, când n-aveam colorile la mine, să văd un colț de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca să viu a doua zi exact la aceeași oră, să lucrez. Veneam, și nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, și aceeași lumină era, dar… nu mai eram eu cel de eri.”
Întrebat de un pictor tânăr dacă în unele cazuri nu e mai bine să puie coloarea cu vârful cuțitului, îi răspunde:
„Pune-o, nenișorule, și cu tocul cizmei, numai s-o pui pe cea care trebuie, și s-o pui unde trebuie.”
Lecții, în înțelesul obișnuit al cuvântului, n-a dat. Dar viața lui simplă, bunătatea, cinstea, singurătatea de sfânt în care a trăit, renunțarea la orice foloase personale, și mândrul dispreț pentru toate deșărtăciunile omenești, iubirea de țară, munca neadormită și adânca pasiune pentru bine, adevăr și frumos nu sunt oare și acestea, acestea mai ales, cea mai înaltă învățătură pe care poate să ne-o dea un om, și, din acest punct de vedere, nu rămâne Grigorescu un mare profesor al vremii lui ș-al celei viitoare?
Despre lucrurile lui niciodată nu vorbește. Despre viața lui — foarte rar. Povestește fermecător, în vorbe puține, aproape fără gesturi, cu nu știu ce pasiune stăpânită, care-ți dă impresia unei mari puteri ascunse. O mare dreptate, care vorbește-ncet. Numai când vorbește de frumusețile țării, de bunătatea și de vrednicia poporului acestuia, despre care spune-ntotdeauna că „e cel mai cuminte popor de pe pământ”, glasul lui capătă o căldură ș-o sonoritate muzicală, gestul devine larg, hotărât, sugestiv, și toată fața i se luminează ca de taina unei inspirații.
Nu e un „mizantrop”, cum cred unii. E în firea aceasta tăcută, blândă, de o nobilă discreție, un mare fond de simpatie ș-o adâncă nevoie de iubire. Pe oamenii buni, pe oamenii de treabă singur îi caută, se duce să-i cunoască, îi place să stea cu ei de vorbă… Și ce mângâiere duioasă are-n vorbă, ce expresiv e în privire, în toate mișcările lui! Când se scutură de-o impresie urâtă și rostește cuvântul „groaznic!”… simți în tine fiorul repulsiunii lui. Iar când îți vorbește de-un lucru gingaș, glasul i se topește ca-n farmecul unei dulci mângâieri, și mâna lui dreaptă își unește frumos degetul cel
mare cu cel de la mijloc într-o mișcare așa de corespunzătoare sentimentului, că parcă în adevăr îți arată lucrul de care-ți vorbește.
Mâna lui sfântă!… Mâna aceea nervoasă, mică, delicată, care parcă binecuvânta lucrurile pe care le atingea… Ce minune a făcut mâna aceea!