…Îmi revin mereu aceste două cuvinte, pe care de bună seamă că mi le-a șoptit cândva opera lui Grigorescu. Poezia vieții.
Vădit că fiecare lucru își are tainicul lui strop de poezie, cântecul lui. Să-l simți, e un mare dar; să ne faci și pe noi să-l simțim, asta e ceva din puterea lui Dumnezeu. A lămuri un zâmbet din frumusețea lumii acesteia și a-i da expresie veșnică, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi în eternitate, nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vieții omenești?
Funcțiunea aceasta o îndeplinesc artiștii pe pământ. Ș-atât creează, cât știu să aleagă și pot să despartă… Vechii sculptori, care spuneau așa de frumos că ei nu fac decât să dea la o parte marmura de prisos pentru a-și libera opera vie ce palpită înlăuntrul blocului! Așa a făcut Grigorescu. Din marele lumii amestec — „rudis indigestaque moles” — și-a limpezit partea lui. Adevărurile i-au vorbit prin poezia lor. Și numai lamura aceasta a pus-o în opera lui. Restul — marmură pe care dalta sculptorului o dă la o parte.
Un om cult, în înțelesul propriu al cuvântului, nu era. Dar știa tot ce-i trebuie unui om ca să fie întreg și puternic. Despre Dumnezeu, despre rostul vieții pe pământ, despre începutul și sfârșitul acestei lumi își avea dezlegările lui, simple, dătătoare de liniște, mai mult șoptite de natură bunului-simț decât culese de prin cărți. Citea puțin, ca să nu-și strice ochii. Îi plăcea foarte mult Don Quijotte al lui Cervantes și Fabulele lui La Fontaine, iar din literatura noastră, scrierile lui Creangă și, mai ales, poeziile populare, din care știa multe pe dinafară. Simplitatea și naturalețea. Aceasta era și poezia lui. O simplitate caldă, ritmică, foarte expresivă, ce se dezvălește până și-n titlurile tablourilor lui: Pe gânduri, La umbră, Spre Vârful-cu-dor, O dimineață de vară, A ploaie, În luncă, Floare-ntre flori, Fără de grijă, Bălăioară, La soare, Ciobănaș cu turmă mică
Nota dominantă în opera acestui mare artist e liniștea. Oamenii, câmpiile, mările, cerurile lui te impresioneză prin poezia liniștii lor. Tăcere și adâncime. Nu adâncime de prăpastie, ci de orizont, de vastă lumină. Precum tăcerea nu e a morții, ci a vieții, a misterului din viață.
E în muzeul „Simu” un Apus de soare la Barbizon în fața căruia pare că și gândurile se tem să nu facă zgomot cu mișcarea lor. Atâta liniște, atâta sfântă liniște e acolo. Din marginea unei dumbrăvi se lasă o vâlcea ușor trăgănată. O femeie c-o fetiță mică, ce de-abia umblă-n picioare, își paște cele câteva oi pe pragul tăpșanului înecat în umbră. Un drumeag se prelinge pe costișa uscată. În dreapta, copaci mari, de sub frunzișul cărora întunericul izvorăște, se-ntinde văzând cu ochii; în stânga se înalță, drept pe coamă, un copăcel firav ce-și despletește-n zare crenguțele aproape desfrunzite. În fund, pe cerul sur, tremură dogoreala de jaratic a soarelui ce nu se mai vede. Treptat, vălul nopții se dișterne, învălind formele ca pentru o pregătire de somn, de vis. Tăcerea crește. Pământul, aerul, faptul înserării, cu răcoarea aceea de pădure și toate formele acelea moi, topite-n umbră, dau sufletului nostru o dulce înfiorare nedeslușită. Amintiri vagi, răsunete depărtate, un amestec de vrajă, de dor, de melancolie — ceva care ne duce cu gândul la frumoasele apusuri de soare ale copilăriei noastre. Cu siguranță e un sentiment pe care l-a avut pictorul în ceasul acela, și care, fără voia și fără știrea lui, s-a amestecat în colorile de pe paletă. Dar ceea ce dă o putere extraordinară de adevăr acestui tablou, care va rămânea unul din cele mai frumoase apusuri de soare ce s-au făcut în pictură, este unitatea de impresie păstrată până-n adâncul celor mai mici amănunte, impresie descărcată cu liniște în toată întregimea ei. S-ar părea că toate-au stat pe loc, în cer și pe pământ, pentru a nu tulbura, cu clintirea lor, marele mister al creării — împlinirea operei desăvârșite.
Aceeași impresie de pace ne-o dă, bunăoară, și Întoarcerea-n amurg. Dar aci simți că toate fugeau, și pictorul s-a grăbit ca să le prindă… Un apus de secetă. Deasupra, un cer de opal, de o caldă limpezime, rumenit foarte puțin, în fund, la orizont. Un drum se-ndoaie pe după coastă. E sfârșitul unei zile de vară. Un car cu boi se mișcă-ncet spre asfințit, satul trebuie să fie aproape, aci, la capul dealului. În car e nevasta și copiii — omul vine din urmă cu scurteica pe băț, ducând-o alene pe umăr, puțin mai înainte, două femei se grăbesc s-ajungă mai iute acasă; în umbra care se varsă de pretutindeni, toate se farmă; boi, car, oameni se depărtează, se șterg, nu se mai zăresc decât bucăți din formele lor, bulgări de felurite colori jucând în aer și, totuși, câtă viață, câtă mișcare în vraja acelui amurg, în lupta aceea tăcută a umbrei cu lumina, în care ce nu deslușești cu ochii vezi cu sufletul! Același ceas de taină, același farmec odihnitor în amândouă tablourile: pictorul a spus și aci ca și acolo tot ce-a văzut, tot ce-a simțit el în momentele acelea — nimic mai mult la Barbizon, nimic mai puțin la Doftana.
Un „impresionist” atunci?… Da. Însă nu din aceia care-și caută impresia, nici din aceia care-și fac tot felul de socoteli cum s-o transmită altora. Diverse meșteșuguri, combinații științifice și mijloace ingenioase de a împărtăși lumii gândirea ta emoționată, partea de foc a sufletului tău? Aceasta-i artificialitate, nu artă. Și impresioniștii care cred că au nevoie de confetti, de mozaicul acelor picățele multicolore pentru a ne spune că așa percep ei vibrația undelor de lumină vorbesc în pictură „esperanto”, nu limba vie a inimii lor. Grigorescu își nota impresia în colori, ca pentru aducerea lui aminte. Un mijloc de a-și retrăi o parte din clipele cari trec și nu se mai întorc.
A simțit într-o dimineață de vară suflarea mării, puternică, proaspătă și răcoritoare, mângâierea ei sănătoasă, misterul ei tulburător, măreția acelei vaste întinderi de apă și de lumină, le-a simțit adânc, zguduitor din cale-afară, mai zguduitor decât oricând? Inima lui i-a poruncit să însemne simțirea aceasta pe pânză. I-a dictat, și el a scris. Cât i-a spus ea, atât a scris. Nici un cuvânt mai mult, nici o silabă mai puțin. Și cum nu te gândești la adusătura condeiului, la legătura și la forma literelor când scrii, tot așa nu se gândea pictorul la prepararea albastrului pe paletă sau la felul de a pune pensula pe pânză.
În palatul unui mare om de stat e un tablou mic de Grigorescu — o căsuță de țară, un biet bordei sărăcăcios. Sub strașina de stuf, în peretele de nuiele muruite, ce se văd, pe unde-a căzut lutul, ca niște coaste de om bolnav, clipește o ferestruie de o tristețe sfâșietoare; ușa-i deschisă — lumina însă parcă nu vrea să intre. E o zi uscată de vară; în bătătură nu se vede nici vită, nici pasere, nici câine. Gardul e dărăpănat. O femeie c-un copil în brațe stă la drum și privește-n gol. Ea înfățișează acolo un popor, vei zice tu. Și bordeiul, a, bordeiul acela smerit, în casa unui prim-ministru, e un suspin al țării — un păs, o jalbă… Nimic din toate acestea n-a trecut prin mintea lui Grigorescu. Crede tu, privitorule, ce vrei. Opera lui a răsărit cum răsar toate lucrurile vii ale naturii: în virtutea acelorași legi, și cu aceeași lipsă de preocupare de ce impresie va face, de ce soartă va avea pe lume.
Courbet, da, a făcut literatură cu arta lui. Millet, de asemenea, și încă foarte puternică literatură a făcut în tablourile lui: aproape scârșnind își construia uneori țăranii acest mare sculptor cu pensule.
Grigorescu n-a căutat să dezlege probleme, nici să propovăduiască. La urma urmei, el n-a căutat nimic. Din mulțimea lui de impresii, din fecundele puteri ale vieții lui s-a lămurit de sine o parte mai curată, mai luminoasă, mai poezie. Aceasta, și numai aceasta a devenit pictură.
În Făr’de grijă e o fetiță de vro paisprezece ani, grațios culcată pe un cearșaf alb, în atmosfera moleșitoare a unei zile de vară. Visează, cu ochii deschiși. O panglicuță albastră îi încinge părul blond-auriu deasupra frunții — aceasta-i toată îmbrăcămintea ei. Stă așa nepăsătoare, fără să știe că-i frumoasă, fără să cugete că-i dezvălită. Fața ei vine în umbră. Lumina, bătând dinspre căpătâi, îi mângâie părul, brațele, trupul, de la umeri până la genunchi. Mâinile, ridicate deasupra sânului, se joacă drăgălaș c-o floare; ochii, gândurile ei toate sunt la floare, ar putea în momentul acela să intre cineva — ea habar n-ar avea. Cu adevărat „făr’ de grijă”. Dar cât farmec în trupușorul acesta alb, de o adorabilă nevinovăție, cu ceva îngeresc în goliciunea-i sfânt neștiutoare! Ș-o grație de linii, o frăgezime de colorit și de carnație cum rar, foarte rar au putut trece din natură în artă fără să-și piardă căldura, palpitarea vieții. De ce nu ne gândim la nimic pământesc privind formele acestea dezvălite, așa de frumoase și așa de adevărate ? Pentru că nici pictorul nu s-a gândit la nimic. A privit-o cum ar fi privit o floare. Așa a pictat-o, așa o vedem. Sufletul lui sfânt a învălit-o. Și candoarea aceasta divină e admirabil exprimată pe chipul fetiței, în privirea ei dusă, în surâsul ca prin vis al gurii, ce parcă vorbește cu floarea.
Extraordinar cum toate „chipurile” lui te fac să te gandești la sufletul ființelor cari i-au pozat. Ai totdeauna impresia că te afli înaintea unei ființe aievea. O simți vie. Îi simți pe pânză gândurile ei din clipele acelea. E o viață acolo, care privește, care spune ceva cu privirea ei, și cu cât ne uităm mai mult la gura aceea tăcută, la ochii aceia gânditori, cu atât ne simțim mai atrași, mai aproape de misterul unui suflet. Pictorul a luat numai ce i-a spus inima lui să ia. Un model nu-l interesează decât numai prin câtă armonie susținută și expresivă îi aduce. Restul nu-i adevărat, nu există. În unul dintre puținele lui portrete — un portret făcut la Paris pe la 1880 — e o fetică de vro șaptesprezece ani ce parcă s-a oprit din mers și-ntoarce fața spre noi, cu o ciudată expresie de necaz care se stăpânește, de mustrare care vrea să fie liniștită, de susceptibilitate mândră, care nu vrea să vorbească. Părul ei castaniu e pieptănat în sus, încolăcit pe cap și-ncins c-o panglică neagră; pe fruntea largă, puțin boltită, pe ochii adânc serioși, aproape supărați, și-n jurul gurii fragede, ce parcă se ține să nu spuie o vorbă ce-i flutură pe buze, pale de umbră s-adună și se-mprăștie, ca un stol de gânduri nehotărâte. De la jumătatea gâtului în jos, câteva largi ștersături de pensulă muiată într-un albastru-pământiu, făcut din toate culorile închise ce se aflau pe paletă, îi schițează ușor boiul pân-aproape de talie. Atât. Pictorul a spus tot ce-a avut de spus. Și cum te urmărește expresia acestei figuri ce se desface albă, gravă, misterioasă din adâncul acela de întuneric! Un întuneric înfierbântat cu reflexe de foc ce nu știi de unde vin, umple mai totdeauna fondul portretelor lui Grigorescu. Poate că de aceea ne și privesc așa de straniu și de tulburător ochii portretelor lui.
Cu aceeași putere concentreză caracterul intim, partea de poezie a fiecărui lucru ce trece prin sufletul lui. Un borcan cu pensule devine operă de artă prin simplitatea cu care-i exprimat în forma văzută înțelesul adânc al lucrului, ceea ce constituie logica existenței lui, viața lui, valoarea lui tipică. Un peisaj de Grigorescu n-are nevoie să fie „animat” pentru ca să ne facă să gândim. Nici măcar de obișnuitele-i podoabe n-are nevoie. Pământ și cer — pământ negru, pustiu, neted, fără copac, fără fir de iarbă, fără urmă de pas omenesc pe el — și, cu toate astea, cât pitoresc, cât suflet în deșertul acela, în trecerea aceea, în aerul acela, greu parcă de-atâta singurătate! Câtă adâncime privirii și gândurilor noastre!…
A rămas în atelierul pictorului Un interior turcesc — un tablou mare, de o întreită însemnătate în istoria artei noastre: întăi, pentru că acolo avem aproape întregul tezaur de lucruri orientale adunate de Grigorescu în timp de jumătate de veac; al doilea, pentru că, în felul cum sunt așezate podoabele acelea, vorbește gustul ales și simțul de armonie al artistului; al treilea, pentru că în acest tablou, mai mult decât în oricare altul, pictorul a pus o desăvârșită factură de migală, pacientă, fină, împinsă până la cele mai mici amănunte, și, cu toate acestea, caldă, vibrantă, dând un suflet special fiecărui lucru: covor, narghelea , sandale, scrin și mesițe turcești cu încrustații de sidef, stofe, arme și vase de metal, și în același timp legându-le pe toate într-un suflet general, făcând ca o singură ființă, organică, armonioasă, din tot acest bazar de vechituri disperecheate.
Dacă n-ai ști ce om serios și sincer a fost Grigorescu în toate ale lui, ai fi ispitit, în fața unei asemenea virtuozități de factură, să crezi că el a vrut, cu aceasta, să răspundă cârtirilor profane care găseau veșnic un mare păcat artistului în faptul că nu pot număra frunzele din arborii piesajelor lui.
N-a răstălmăcit; nici n-a poetizat, cum cred unii. Un mare limpezitor al frumosului, un nobil artist, care-a știut să aleagă poezia vieții — puțina, sfânta poezie, așa de împrăștiată, amestecată cu foarte multă și urâtă proză, și, lămurind-o, să ne-o înfățișeze prin cele mai simple și mai cinstite mijloace, așa cum a văzut-o, așa cum a simțit-o el, iată ce-a fost Grigorescu.
al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat.