De trei ori l-am văzut în viaţa mea şi rămăsese neschimbat: aceeaşi faţă, aceeaşi barbă căruntă, acelaşi mers oblu şi capul plecat tot pe umărul drept.
Aceeaşi linişte adâncă.
Şi l-am văzut în mijlocul unei naturi aşa de mândre, că s-ar fi mişcat sufletul celui din urmă ticălos. Pieptul uriaş al Ceahlăului şi Dâmbovicioara, despicând în două creierii munţilor, pentru ca să-şi deşire trâmba apelor sale reci şi albăstrii, au descreţit fruntea veştezită a atâtor cartofori, au scăpărat în inima a atâtor zgârciţi o veselie străină de sunetul banului ş-au desfătat atâţi nerozi de negustori câţi brazi şi câţi mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ţinuturi fericite.
Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile şi sar peste stâncile lustruite; şipotele ţâşnesc şi-şi azvârlă sulul apelor reci ca nişte arcuri de sticlă străvezie; munţii se încalecă grumaz peste grumaz, până în slava cerului; călătorii admiră, râd, petrec, beau pe muşchiul moale şi blând ca o catifea verde. Numai el priveşte aşa de risipit, că parcă nu vede; ascultă zgomotul cascadelor şi glumele celorlalţi aşa de nepăsător, că parcă n-aude; şi se mişcă aşa de uşurel şi de încet, că parcă ar sta pe loc.
De trei ori l-am văzut şi de trei ori mi s-a părut că văd o maşină perfectă, alcătuită în chip de om, a cărei mişcare dinlăuntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit să-şi bată joc de oameni şi de Dumnezeu: pe oameni înşelându-i şi pe Dumnezeu imitându-l.