Aci îşi tăie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece şi gălbui ca chihlimbarul, îşi trecu mâna peste fruntea asudată, oftă, făcu de câteva ori pe nas „hî-hî-hî” şi dădu din cap.
— Mă îngrozeşte acea fericire de un an de zile! Când mi-amintesc că pacea şi blândeţea ei s-au stins, durerea care mă încinge e ca un foc ce mi s-aprinde din tălpi până la creştet; gura mi se amărăşte, ca şi cum mi s-ar sparge în ea o băşică de fiere; apoi, un fior rece, ca un şarpe umed, mi se încolăceşte în sus pe şira spinării. Să nu te înţeleagă şi să nu te rabde, să nu te îmbrăţişeze şi să nu te iubească decât o singură fiinţă, şi această fiinţă să te părăsească de veci! Şi în veci să n-o poţi uita; să-i auzi glasul în urechi; să-ţi stea ţaglă înaintea ochilor nişte ochi albaştri, care se închid a moarte; să simţi pe pielea mâinilor urmele slabelor şi recilor ei strângeri de mână; şi, privind un munte, ascultând lăutarii ori gonind în fuga zvăpăiată a drumului de fier, în toate şi oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urmă: „Ah, şi cum aş vrea să trăiesc!”. „Spune-mi d-ta dacă n-aş avea dreptul să cer socoteală lui Dumnezeu şi să-l insult, ca pe-un câine, căci a născocit lumea asta numai ca să-şi sature răutatea sa eternă! Spune-mi d-ta dacă n-ar trebui să-mi strivesc ochii, ca să nu mai văd înaintea lor cea din urmă cădere a pleoapelor peste frumoşii săi ochi!
După ce se şterse de sudoarea care-i brobonase fruntea şi tâmplele, trânti cât putu mâinile pe masă. Paharele răsunară. Eu tresării speriat. Ochii lui erau roşii şi aşa de căscaţi, că păreau gata a se spinteca. Se sculă de pe scaun, începu să se plimbe prin odaie, făcând nişte paşi largi şi apăsaţi.
— În sfârşit, domnule, zise el c-un glas sălbatic, eram cu dânsa în Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu şi adânc, cu soarele ei — potop de lumină şi de viaţă —, cu pământul acoperit cu vii, cu iasomie şi cu portocale, pământ care te ameţeşte cu aburii săi de vin, cu miresmele sale de flori şi de fructe; Italia, cu nopţile argintii, cu năprasnicele clădiri, cu cântăreţii şi tragedienii săi zvăpăiaţi şi nemuritori; fericita Italie, grădina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va rămânea mormântul în care mi-am închis de vecie marea mea iluzie, căci era cea dintâi iluzie fericită a unui nefericit dezgustat deodată cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sărac care l-a înfăşat! Nici aerul curat şi viu, nici căldura potolită şi încărcată cu viaţă, nici frumuseţea fără de pereche a priveliştilor care zguduie şi trezesc în organismele stinse pofta şi rămăşiţele vieţii n-o întremau din acea lâncezire funebră. Îngălbenise, apoi se albise solbă. În jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmură vineţie. Şi răbda liniştit, privind la mine blajin, fără vorbă, fără părere de rău, fără spaimă de moartea care se lăţea pe nesimţite şi îi sfredelea cele două mari centre ale vieţii: inima şi creierul. Aş fi vrut să plângă, să se răscoale contra lui Dumnezeu şi a ştiinţei omeneşti… Aş fi vrut să-mi spuie ce-o doare, să mă blesteme, să mă urască, să întoarcă ochii de la mine şi să înceteze odată cu acele priviri de o blândeţe şi de o răbdare supraumană… Nu-i auzeam glasul decât rareori, şi îngâna:
— Ţi-am spus, ţi-am spus să nu mă iubeşti dacă ştiinţa ta te-ar încredinţa că n-o să trăiesc… Simt o milă adâncă, răpindu-mi cele din urmă nopţi de odihnă, când mă gândesc c-o să te las iar singur pe lume… Încolo, nu ştiu dacă mai simt ceva… Sunt aşa de slabă, că nu mai am putere de a iubi şi conştiinţă limpede de-a şti că iubesc.
Nu-i răspundeam nimic. Îi sărutam mâinile. Gândurile mele erau un fel de ceaţă care-mi obosea creierul.
În ziua când a născut eu am simţit o durere monstruoasă în adâncul rărunchilor. Am încremenit de spaimă privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-şi descărca viaţa în proaspetele ei prăsile. Trei zile şi trei nopţi n-a deschis ochii. Răsuflarea-i era slabă; abia aburea pe o mică oglindă. Inima îi bătea rar, neregulat, şi câteodată îi năpustea sângele c-o mânie neînţeleasă; mâinile îi tresăreau; faţa i se lumina şi buzele cereau să se dezlipească una de alta. M-am sfătuit cu unul din cei mai mari doctori italieni, un bătrân bun, un savant al cărui zâmbet dovedea că-n faţa problemelor mari, de la care atârnă moartea sau viaţa, rămăsese sceptic şi fatalist ca cel mai umil ignorant.
— Domnule, îmi zise el, după ce cercetă cu de-amănuntul pe bolnavă, ca şi cum i-ar fi făcut o adevărată disecţie cu ochii, iată un caz de boală care mă face din nou să cred că medicina, cu cât se apropie mai mult de o ştiinţă pozitivă, cu cât vrea mai mult să pipăie, să vadă, să guste şi să audă organismul omului, cu cât vrea să se închidă în anatomie şi fiziologie, cu atât câştigă şi pierde deopotrivă de mult. Nu aş vrea ca oamenii de ştiinţă să creadă în basmul unui suflet aşezat într-o hotărâtă parte a trupului, nici într-un suflet materie-eteriană, care tremură, şi pătrunde, şi circulă deosebit de om, în tot lăuntrul omului; dar aş dori să nu se dispreţuiască cu atâta uşurinţă o stare psihologică care trebuie să fie cu mult mai subtilă, mai greu de studiat şi de înţeles. Această stare psihologică trebuie să fie cauza, iar starea fiziologică — efectul. Eu socotesc că de multe ori buna stare, ordinea şi vigoarea fiziologică sunt zăpăcite, slăbite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnăvicios, covârşitor, şi adesea scăpând din lumina conştiinţei bolnavului şi din inteligenţa dispreţuitoare a savantului. Soţia d-tale, născută din părinţi bolnavi, de când a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la gânduri, viaţa trupului nu i-ar fi fost răpită şi arsă numai de creier. Acum, după emoragia din urmă, slaba ei viaţă este o minune a sistemului nervos. Fii bărbat. Eu nu cred într-o scăpare. I-ar trebui nu să-i vindeci viaţa, ci să-i torni o nouă viaţă, să o naşti a doua oară. Încearcă, dacă vrei, transfuziunea. Un sânge curat ar putea face o minune. Dar un sânge ferit de boli, moştenit curat din mai multe generaţii, un sânge în stare de progres, în care viaţa să fie îndesată şi cu putinţă de a zămisli viaţă acolo unde moartea a început. În oraşul nostru, ca în orice oraş vechi şi cult, nu ştiu dacă vei găsi un astfel de om.
Apoi bătrânul doctor se uită peste ochelari, zbârci fruntea sa albă şi mare, mă strânse de obraji, iar se uită lung la mine şi-mi zise trist:
— De, nu ştiu, fireşte, dacă d-ta te hotărăşti, dacă vrei, dacă crezi… dacă-ţi iubeşti mult, mult soţia…
— Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu îi dau tot sângele meu cu o plăcere pătimaşă şi fericită!
Aşa i-am răspuns şi într-o clipă mi-am scos haina şi vesta. După ce bătrânul m-a pipăit şi mi-a frecat câtva muşchii de la mâini, a plecat să-şi aducă instrumentele trebuincioase la această operaţie, de care spânzura, ca într-un fir de păr, întreaga mea fericire, îngânând în pragul uşii:
— Bine, bine, ai un sânge care ar învia un cadavru putred de mai multe săptămâni…
Când doctorul s-a reîntors, m-a găsit plângând la capul ei. Dormea, amorţise… Era cu putinţă să se mai deştepte? Plângeam, şi înaintea ochilor mei toate lucrurile păreau întunecate.
Ea zâmbea, întinsă şi străvezie ca o bucată de ceară.
Ah! şi ce plăcere sălbatică am simţit când doctorul mi-a deschis o vână de la cot!
Îndată ce sângele meu a început să intre şi să se împrăştie în corpul ei mic şi moleşit, buzele începură a-i tresări, a se rumeni, a învia. Pleoapele crăpară puţin şi ochii i se arătară ca două fâşii albastre şi umezi, apoi i se deschiseră mari şi încărcaţi cu lacrimi. În privirea ei neclintită se vedeau mirarea, frica, dorinţa de a şti ce se petrece în ea şi în jurul ei. În privirea ei vie, tăiată de clipiri repezi, se vedeau o nouă viaţă, un avânt puternic, un dor de trai nemărginit, o senzaţie ciudată de căldură şi de fericire. Mâinile i se încălziră; chipul i se lumină, i se aprinse de voinţă şi de plăcere. Eram fericit. Şi nu m-aş fi clintit din loc pentru nimic în lume, de spaimă ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei să se spargă ori să se mişte. O băşicuţă de aer de-ar fi pătruns în căile circulaţiei, mi-ar fi ucis sărmanul meu ideal, care începuse a se deştepta.
Dar când voi să spuie nu ştiu ce cuvânt de mulţumire, faţa i se albi din nou, buza de sus începu să-i tremure, dădu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile începură a i se întinde în două şiroaie pe amândoi obrajii. O convulsie epileptică. Vărsă. Doctorul întrerupse operaţia.
Am căzut pe-o canapea. Pierdusem cunoştinţa. Auzeam ca prin somn paşii doctorului şi glasul lui.
— Se poate… E de mirare… Ciudat… Nu se ştie…
Când a plecat, m-a zguduit şi mi-a şoptit în ureche:
— Mă întorc îndată. Nu pierde nădejdea. Vom încerca cealaltă transfuziune, transfuziunea mediată. Încep să nădăjduiesc.
Peste două ore m-am deşteptat.
Visasem şi nu-mi aduceam aminte nimic din câte-mi trecuseră prin minte. Chipuri urâte, crâmpeie de vorbe, zgomote, plângeri, coşciuge, bătăi de clopote, un vârtej amestecat, fără şir şi fără înţeles, îmi zbuciumase creierul. O viaţă monstruoasă de chinuri, iată ce-mi fusese acea amorţire a trupului meu zguduit de dureri şi desfiinţat de neodihnă şi de vegheri. La urmă se făcea că plutesc în apa Arnului. Când m-am deşteptat, eram scăldat într-o sudoare rece din tălpi până la creştet.
Ea dormea cu faţa în sus. Nasul i se subţiase, ochii i se afundaseră în cap, închişi în nişte rotocoale vinete. O clipă mi-apăru ca moartă.
Durerea se prefăcu în nesimţire.
— Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!… Şi eu oi muri… Toată lumea moare… Natura întreagă moare… Cine poate opri în loc jocul fatal al legilor neîndurate din univers? Revolta noastră?…
Ş-am început să râd.
Dar când am păşit pragul, cu gând de a-mi vedea copila, asupra căreia mărturisesc că-mi fusese scârbă să-mi arunc privirile, am ameţit, m-am rezemat de zid şi, fără să-mi simt durerea, am început să plâng.
M-am târât până la leagănul fetiţei, în odaia de-alături. Şi ea dormea cu faţa-n sus şi cu mâinile pe piept. Desigur, toată lumea adormise în jurul durerii mele! Şi aşa de micuţă, abia sosind pe lume, era de mirare cum semăna mă-sei. Aceleaşi linii delicate şi frumoase, aceleaşi sprâncene negre şi subţiri, aceeaşi frunte, aceeaşi bărbie ca un merişor de ceară, acelaşi chip galben, acelaşi trup slab. Un adevărat triumf al slăbiciunii! O glumă crudă a naturii care dăduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plăpând.
În această fiinţă stoarsă de viaţă vedeam bine năzuinţa haină a ei de-a stinge o spiţă din omenire. Ş-am întors capul cu dezgust de la ceea ce ar fi trebuit să privesc cu plăcere.
Această fiinţă vie mirosea a două cadavre!
Peste trei zile doctorul s-a hotărât la a doua transfuziune.
Mi-am deschis vinele ca şi întâiaşi dată.
În nesiguranţa mea eram fericit, privind ca fermecat la bătrânul doctor, care bătea sângele într-un vas de sticlă pentru a-i scoate fibrele.
Eram liber, îmi luase numai sângele. Puteam să iau parte la operaţie. Şi deşi mă simţeam aiurit, parcă creierul mi s-ar fi ridicat în sus din ţeasta capului, totuşi, credeam că ajutorul meu va fi de un folos hotărâtor la izbânda încercării.
Ne-am apropiat de patul ei.
Mişca. Asudase la tâmple. Cerca să-şi deschidă pleoapele grele. Încremenisem. Când doctorul a început să-i pompeze sângele, din nou a început să invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari şi albaştri, umezi şi frumoşi ca nişte ochi frumoşi când zac de-o boală lungă.
„Oh! să nu-i închidă, că moare! În ochi i s-a grămădit toată viaţa!”
Aste gânduri îmi trecură prin minte ca un fulger şi îngheţai. Mâna ei rece mă apucă de mijloc, mă atrase spre dânsa, mă apropie de gura ei, mă sărută şi-mi şopti:
— Degeaba! degeaba! Ah! şi cum aş vrea să trăiesc…
Mă sărută încă o dată, aşa de apăsat, că parcă ar fi voit să intre în buzele mele, oftă şi, când închise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi înecat într-un potop de noapte mai neagră şi mai înfiorătoare!
Căzusem în genunchi.
N-am mai simţit decât cea din urmă zgârcire a trupului ei şi înţepenirea cumplită a mâinilor, care mi se împletiseră pe după gât.
Greutatea trupului meu moleşit mă dezlipi de acest cadavru scump şi mă rostogolii pe parchet fără cunoştinţă.
O săptămână întreagă mi s-a părut că m-am plimbat, c-am vorbit, că m-au certat oamenii, că m-au trântit în pat, că bătrânul doctor îmi pomenea de nu ştiu ce ştiinţă… Pe unde mă plimbam, ce-am vorbit, cine mă lungea în pat… Nu ştiu nimic… Niciodată nu mi-am adus aminte…
După o săptămână m-am deşteptat prins de friguri. Pe un scaun, lângă mine, sta doctorul citind un jurnal.
— Unde e, doctore, unde e?
Atât am putut să-i strig.
— Nu vorbi aşa de tare, îmi răspunse el, apucându-mă de mână. Trebuia s-o înmormântăm ca pe orice creştin, ca pe orice mort. E datoria noastră, a celor vii, să nu lăsăm ca putreziciunea, cu duhoarea şi lividitatea ei înjositoare, să insulte trupul şi chipul unei fiinţe pe care am iubit-o. Lângă un cadavru un sentiment de ruşine şi de religiozitate ne cuprinde pe toţi deopotrivă. Care om corupt, sceptic, ateu ar îngădui ca natura să schilodească înaintea lui un trup odinioară cu voinţă, cu simţire, cu vicii şi cu virtuţi ca şi ale lui? Care om nu s-ar gândi că prin acea stare de nesimţire şi de pace veşnică va trece şi el? Cine, în faţa unui cadavru deformat şi sfredelit de viermi, nu şi-ar închipui trupul său în prada murdăriilor de care natura are nevoie pentru a-şi relua materia înstrăinată din sânul ei pentru o clipă? La ce-ţi slujeşte ştiinţa d-tale dacă ţipi ca un copil şi insulţi ca un sălbatic de mai multe zile, fără să ai conştiinţă? E o profunditate tristă, dar nobilă, în care trebuie să pătrundă un om ca d-ta, mai ales când ştie din ce e alcătuit omul. Noi, studiind legile naturii omeneşti şi cunoscându-le, le datorăm o supunere mai demnă decât a celui din urmă nenorocit, care nu pricepe de ce mănâncă, de ce doarme, de ce se luptă, de ce se naşte şi de ce moare.
Mi-am cuprins faţa în mâini, m-am întins, parcă aş fi voit să-mi ies din piele şi, năbuşit de plâns, i-am răspuns revoltat:
— Ah! doctore, eşti mare şi drept, dar la ce sunt bune cuvintele tale? în urechi aud necontenit dulcele ei glas; înaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, văd necontenit nişte ochi albaştri închizându-se a moarte; pe pielea mâinilor simt apăsându-se urmele slabelor şi recilor ei strângeri de mână; în fundul creierului mă arde cel din urmă dor al ei: „Ah! şi cum aş vrea să trăiesc!”
— Gândeşte-te că ai o copilă care îi seamănă întocmai…
— Atât mai rău! în capul celei vii voi vedea totdeauna un cap de mort, pentru care cu bucurie mi l-aş fi zdrobit pe al meu între două pietre de moară…
Şi cuprins de furia de a mă strânge de gât, am sărit din pat cu părul vulvoi şi m-am repezit la fiarele ferestrelor.
Acolo, vântul răcoritor mi-a liniştit mintea bolnavă.
Arnul, gălbui şi liniştit, alunecând fără vuiet pe sub arcurile podurilor de piatră, m-a ameţit. Pământul mi se învârtea sub picioare, vechile palate pisane se clătinau pe tălpile lor. Şi-am căzut în braţele bătrânului doctor.
— Cel puţin e frumos locaşul ei de odihnă?
Două săptămâni am stat lungit în pat, dormitând, aiurând, visând, cerând apă ziua şi noaptea, neînţelegând nimic, nesimţind nimic, părându-mi-se că umblu, că stau, că petrec, că râd, că plâng, că sunt într-o trăsură mare, că mă sui în turnul plecat al Pisei, că plutesc pe deasupra unei ape întinse, că mă ridică cineva c-o sârmă în sus, în sus, şi că plutesc în aer peste întreaga lume.
Când m-am sculat din pat, eram slab şi galben. Lumea mi se părea o minune din care nu făceam parte.
Mă simţeam azvârlit în prăpastia unei linişti fără fund.
Mă plimbam încet prin odaie. M-am oprit la fereastră. Pe Lungarno trecea un regiment de bersaglieri cu muzica în frunte. Ei, ca nişte jucării de plumb, şi frumosul lor marş, ca şi cum un copil ar fi cântat printr-un pieptene acoperit cu foaie de ţigară.
Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oală răsturnată cu fundul în sus.
În odaia de alături ţipa un glas ascuţit.
— Cine plânge acolo?
O servitoare, o italiancă scurtă şi groasă, mi-a răspuns:
— Fetiţa d-voastră.
— Fata mea? Ce fată? Ah… bine… las-o să plângă…
— Doriţi s-o vedeţi?
— Nu, nu doresc…
— Ce frumoasă şi ce delicată e!
— E frumoasă? E delicată? Bine… Nu face nimic…
— Şi seamănă cu doamna, aşa de mult! aşa de mult!..
— Seamănă cu doamna!… Bine… Lasă să semene… Şi eram liniştit, profund de liniştit. Desigur, altcuiva îi era milă în mine. Altcineva se mai încerca să plângă în mine, un om din trecut, o conştiinţă adormită ori moartă, care tresărise ca prin minune, galvanizată de cuvintele „şi seamănă cu doamna aşa de mult!”
M-am însănătoşit, dar am rămas slab, galben şi liniştit.
Într-o zi m-am dus cu doctorul ca să-mi arate mormântul ei. În camposanto (cimitir, cum îi zicem noi, popor nerespectuos şi sceptic), i-am văzut mormântul proaspăt, nebătătorit încă, negătit cu flori, ars de soare şi neplâns de nimeni. M-am uitat la dânsul; l-am măsurat cu ochii; l-am deschis în închipuirea mea şi n-am văzut pe nimeni… Un coşciug gol, o pernă albă, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu înfăşura pe nimeni…
Am îngenuncheat din voinţa şi priceperea muşchilor de la picioare. Am plecat capul în jos, căci de la ea, fără nici o poruncă, junghietura s-a frânt din cauza instinctului muscular care apleacă capul când se îndoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o clipă, căci glandula lacrimală se contractă puţin când plecăm capul, când apăsăm sprâncenele pe ochi şi ridicăm în sus muşchii feţei de la rădăcina nasului.
M-am ridicat de pe mormânt: inimă moartă, cum venisem.
Am luat pe doctor de braţ şi-am plecat spre casă. În faţa unui atelier de sculptură m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cât mi s-a cerut şi, pornind înainte, am întrebat pe bunul doctor, care mă privea lung:
— Nu e aşa că o să fie cel mai frumos mormânt? Aş vrea să ne întoarcem, să plătesc însutit, ca în toată Pisa să nu fie alt monument mai frumos!
— Ştii, îmi răspunse el strângându-mă de braţ, că eu cred în trecerea sentimentelor dintr-unele într-altele, întocmai cum lumina se poate schimba în mişcare, mişcarea în electricitate, electricitatea în căldură şi căldura în lumină? La d-ta durerea s-a schimbat într-o vanitate sinistră şi liniştită. Fereşte-te de linişte. Liniştea în d-ta poate deveni organică şi te poate sorbi atât de mult, încât să nu-ţi rămână, spre deosebire de un cadavru, decât puterea involuntară de a nu te descompune şi libertatea fizică de a te mişca.