Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate câte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii şi nu-mi lămureau acea noapte fantastică.
Pe la zece ore uşa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima şi abia putui crede urechilor când îl auzii chemându-mă:
— Poftim la mine dacă vrei. Am ceai şi tutun bun. Şi-o să vorbim, mai ales că n-ai ştiut să-ţi stăpâneşti curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleaşi fapte, ţi-ar fi ruşine, ţi-ar suna în minte cuvântul de spion… deşi nu plata, ci faptul înjoseşte.
Mă luă de mână şi mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărţi, două ceaiuri care-şi afumau aburii căldicei şi mirositori, şi cuţitaşul de chirurg pătat cu sânge închegat.
Cu frica în sân, m-aşezai pe-un scaun. El era în faţa mea. Aprinserăm câte o ţigară. Sorbi de două-trei ori din ceai şi începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gânduri, care nu ştie cum să şi le adune.
— Ei, ei, îmi zise el, oftând uşurel, omul de când se naşte vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, şi nu se gândeşte decât la mâncare; când nu simte milă de cerşetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuieşte pisicile şi câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puţinică deşteptăciune, pentru ca să-şi aleagă frizura bine, să-şi scuture hainele bine, să-şi lustruiască ghetele şi să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranţă, de la un mic semn, să deosebeşti, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit şi fericit şi care va muri cum a şi trăit: sărac şi nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-şase ani deschide nişte ochi blegi şi reci, nepăsători, mari şi uscaţi, nu mai rămâne îndoială că prostia simţurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, şi aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viaţă întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc şi se micşorează; dacă se strâng nervos în pleoape şi se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine şi dacă mânia, ca şi bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredinţezi că această viaţă care-i scapără în priviri porneşte dintr-un foc de viaţă din aluatul aprins al creierului, şi aceste două vieţi sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viaţă, mai ales în lumea noastră, şireată şi proastă, lustruită şi ignorantă până la sălbăticie. Eu, neajungând nimic şi necunoscându-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ţi spun că din întâmplare am sosit pe lume un copil viu, neastâmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecând râsul cu plânsul într-o clipă, simţitor, dureros de simţitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ş-o vorbă rea sau urâtă. Un singur cusur aveam: eram sărac. Ş-a fost de ajuns…
Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept şi făcu pe nas de câteva ori „hî-hî”, ca şi cum ar fi râs. Apoi începu, clipind des:
— Nu ştiu dacă d-ta înţelegi pe deplin cuvântul să-ră-ci-e?
— Îmi pare rău că-l înţeleg…
— Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ţi slugărniceşti viaţa în casele bogate ale parveniţilor. Pâinea ţi se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, şi perna pe care-ţi pleci capul — înţesată cu mărăcini. Toţi aceşti îmbogăţiţi prin şărlătănii şi furturi sunt convinşi că plătindu-ţi un serviciu îţi cumpără şi viaţa. O, Doamne, dar te uiţi cu scârbă şi cu milă la ei… Nu ştiu cum să-şi îndulcească viaţa măcar de-ar avea vistieriile împărăţiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc câinii şi slugile la vatra lor bogată şi toantă. Sfârşisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecţii la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviţi, leneşi şi gugumani. După trei săptămâni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pântece şi în ceafă, închis şi ciupit în obraji, ţinea întruna că să-şi facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales când ai cevaşilea cheag. Ea, o femeie uscată şi naltă, înfiptă la vorbă, încăpăţânată şi necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăţia. Deputăţia este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuţie, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cât de multe lipsesc copiilor şi cât de multe le mai trebuiesc.
— D-ta prea observi multe, prea ştii multe şi prea vorbeşti mult, îmi răspunse el, zuruindu-şi inconştient banii din buzunar.
Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine.
A doua zi, bineînţeles, mi-am luat cărţile ş-am plecat în voia întâmplării. La douăzeci de ani, pe pământ şi sub cer, lesne se încăputează un culcuş de trai.
După câtăva vreme mă pripăşisem la un mare funcţionar. Dam lecţii la o fetiţă de şapte ani, destul de frumuşică, destul de deşteaptă, şi destul de leneşă, şi destul de răsfăţată. Era primul şi singurul copil la părinţi. Aceşti oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie.
El, om liniştit, nici prost, nici deştept, şi nu învăţase multă carte ca să-şi vatăme inteligenţa sa mediocră. Ea era frumoasă, tânără, vie, îi plăceau discuţiile; nebună după Rolla, recita binişor Le Saule şi Steluţa lui Alecsandri, mai ales acel singur vers genial şi simplu: „Pe când eram în lume tu singură şi eu”, îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adâncă şi omenească ce i se cuvine.
Aci iar îşi tăie cuvântul. De astă dată surâse iar amestecat cu acel „hî-hî” trist şi obişnuit. Răsuci o ţigaretă, o aprinse la lumânare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul şi începu să-mi povestească cu o ironie aşa de ciudată, că parc-ar fi rânjit la cineva.
— Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, râdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place şi ce nu. Ne certam mai pe toţi poeţii mari şi, după ce mă aţâţa la discuţie, mă asculta privindu-mă lung şi nemişcat, sfârşind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate şi a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam şi cum citesc.
Eu mă înroşeam şi ea râdea.
Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume şi nu ne ziceam nici într-un fel.
Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist şi poet, şi dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate şi profunde. Ea zicea că da, eu susţineam contrariul.
— Ce vrei, acele versuri uşoare, limpezi, bogate, acele comparaţii fericite, acea credinţă în dragostea lui sunt nişte dovezi puternice că poetul a simţit şi a ştiut să spuie ce simte.
— Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt uşoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decât uşoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferenţă. Când spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi şi păcat să nu fii limpede, mai ales când toată viaţa ai ciripit în versuri. Comparaţiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă şi după cum tind să lumineze şi să invieze o idee, nefireşti şi şcolăreşte căutate. Bogăţia la el e lipsită de mişcarea şi de căldura vieţii. Tocmai felul acestei bogăţii dovedeşte că scriitorul nu vede, nu simte şi nu înţelege deodată. Când vede şi simte, nu înţelege; când vede şi înţelege, nu simte. Şi când vede, simte şi înţelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atâtea diminutive, atâtea figuri căutate şi moarte, atâta nepătrundere în inima omenească, atâta cumpătare în vers, atâta blândeţe de simţire, atâta duioşie de cuvinte, toate acestea ţi-arată pe omul cu temperament molâu şi fericit. Aş putea zice că numai când descrie ce vede şi înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvârşit. Iubirea, ca şi toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubeşte are căldura logică şi retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini şi în cuvinte ce trec prin mintea oricărui şcolar bun şi moşier deştept.
Ea mă luă de braţ şi eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înţelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuţii, fără să-mi dau seama bine de ce. Şi nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbându-ne prin odăi şi iarăşi întorcândune pe urmele noastre, am scos vreo vorbă.
Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit şi nu mi-ar fi dat să mănânc, mi-ar fi făcut plăcere căldura braţului ei rotund apăsat într-al meu; aş fi iubit-o… dacă n-aş fi apucat să cred că este cinstită.
Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credinţele mele. Şi mai ales când a auzit clopoţelul de la uşă, şi-a tresărit la braţul meu, şi-a alergat veselă şi mângâietoare înaintea bărbatului său, îţi mărturisesc că am îngheţat în picioare.
Şi mi-a făcut un rău nespus când mi-am simţit naivitatea sângerată şi când curăţenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simţire nobilă care să nu se zguduie când vrăjmaşul ei ţi-o surprinde dormitând şi ţi-o izbeşte repede.
Toată noaptea, un singur gând am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mâine mă va urî. Am fost atât de neghiob şi de ruşinos cu dânsa, am văzut-o atât de înjosit prefăcută între mine şi bărbatul său, încât ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari.
O săptămână nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greşeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simţea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decât un capriciu uşor şi trecător, o pompare mai repede a sângelui spre creier, o ameţeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tânăr necunoscut…
După o săptămână, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zâmbi, dar trist şi răutăcios. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise:
— Vasăzică, d-ta susţii că ce admiră o lume toată sunt nişte copilării rimate, că lumea se înşeală şi că numai d-ta ai dreptate… Nu ştiu cum — parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimica -prinsei la vorbă, şi învârteşte la foi, şi despică la versuri, şi înhaţă figurile care mi se păreau mai ordinare şi mai nepotrivite şi, când socoteam, după vechiul şi prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mânie ascunsă cu mult meşteşug:
— D-ta prea citeşti multe, prea ştii multe, prea observi multe şi prea vorbeşti multe…
În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pielea ei tot organismul brut al falitului. Aceeaşi frază, aceleaşi cuvinte, aceeaşi mânie şi acelaşi dispreţ.
Aş fi dorit să-i spun: „Puteai să mă dai pe uşă afară ceva mai puţin crud”. Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are şi îndrăzneală nu ştie ce spune.
A doua zi am plecat şi de la înaltul funcţionar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust şi de nu ştiu ce boală, ale cărei efecte fizice le simţeam pretutindeni, dar mai ales în creier.
Neputând sta la nimeni, m-am hotărât să mă fac copist, pentru ca să pot sfârşi medicina.
În secţia noastră trebuia să facem un raport ministrului de domenii.
Şeful de birou mi-a dat să-i copiez ciorna acestui raport, ciornă lungă de mai multe coale, fără nici-o ordine, fără nici-un înţeles; greşeli de fraze, de cuvinte, de punctuaţie; greşeli de logică, motive slabe; lipsă de studii; lipsă de fond, lipsă de formă.
Am arătat şefului câteva greşeli prea grosolane din sumedenia de nerozii.
— D-ta prea ştii multe, prea observi multe…
Desigur, toată lumea se învoise ca să mă tortureze cu aceleaşi cuvinte nesuferite.
Şeful meu fusese rău, dar înzecit de rău pentru mine, fără să ştie. Nemaiputându-mă stăpâni, cercai să-i dovedesc câtă dreptate am. Era nimicit în faţa mai micilor săi. S-a înroşit sfeclă, a bătut cu pumnul în masă, căci avea ciudata manie de-a imita pe ministrul său, şi mi-a răspuns furios:
— Nu eşti bun de nimic! Te amesteci în toate ca mărarul. Ei, ce e? O să cadă cerul pe noi? Ce este un raport? Un raport… Un raport… Parcă o să-l citească dl ministru… că altă treabă n-are…
— Nu ştiam că dl ministru cere rapoarte pe care nu le citeşte, răspunsei eu.
— D-ta prea vorbeşti multe! Să-l copiezi aşa cum e!
Cu aceste cuvinte îmi întoarse spatele, mormăind: Poftim, tocmai cin’ s-a găsit!
Am tăcut, deşi fierbea sângele în mine. Şi de câte ori, discutând cu prietenii mei, veneam cu vreo idee nouă, pe care nu o puteau afla în lecţiile nenorocit de mărginite ale doctorilor noştri, toţi sfârşeau cu o ironie rea şi înţestată:
— Mă, dar multe mai ştii şi mult mai vorbeşti!
La primul examen de anatomie răspundeam profesorului după acelaşi autor după care îşi jefuia el lecţiile. Asupra unei dezvoltări mă opri din vorbă:
— Ce autor susţine aceste lucruri? I-am spus numele pe care-l cunoştea destul de bine.
— Nu e adevărat!
— Dle doctor, e aşa cum spun eu. În cea din urma ediţie are o notă de două pagini, care nu se găseşte în primele ediţii.
— Destul, n-o să învăţ carte de la d-ta! Aşteptam rezultatul examenului. Eram galben. Tremuram de necaz. Doctorul Marcovici tocmai ieşea din cancelarie necăjit, strigând cât îl lua gura:
— Bravo! are dreptate elevul, şi îl respinge! Profesor de buchi, iar nu de facultate!
Cum mă văzu, mă înhăţă de haină.
— Bine, nene… ai căzut la examen! Şi, după o înjurătură straşnică, zise răstit: Măi frăţioare, eşti băiat sărac şi ştiu că înveţi carte, dar de ce nu-ţi păzeşti gura? Când un guguman susţine că n-ai dreptate şi când acel guguman ţi-e examinator, închide gura şi taci. Cazi la examen pentru că ai citit pe-o ediţie nouă, şi el nu are decât pe aceea pe care a tradus-o pe de margini când învăţa la şcoală. Şi nu ştiu ce i-ai mai zis, că ţine întruna că eşti obraznic şi că vorbeşti prea mult. El e ignorant şi afon. De, ce să-ţi fac!…
Am rămas uimit. Pământul mi se învârtea sub picioare. De m-ai fi tăiat, n-ar fi curs picătură de sânge.
Mă dusei acasă.
Era noapte şi lumânarea mi se isprăvise în sfeşnic. În mine se hotărâse desăvârşit caracterul revoltatului. Stam lungit în pat, cu ghetele în picioare şi cu pălăria turtită.
Pentru ce toţi oamenii îmi impută că vorbesc mult? Pentru ce şi prietenii, şi cei pe care abia îi cunosc, şi ignoranţii, şi cei cu carte, şi perverşii, şi cei blânzi din fire, şi faliţii, şi şefii de birou, şi profesorii, şi copiii, sunt, toţi cu toţii, contra mea de cum oi deschide gura? Desigur, văd lămurit toate aceste nedreptăţi care mi se fac.
În capitala noastră de parveniţi, de negustori, de străini, de declamatori, de şireţi, de ignoranţi, inteligenţa în medie e mai jos decât mediocră. Creierul e condamnat la adevăruri ordinare. Gândiri personale nu se petrec în mintea leneşă şi slabă a oraşului. Şi când ceea ce frămânţi şi arzi tu vreme îndelungată, în cutia de os a capului, izbucneşte afară, ca o lumină vie, cel care te ascultă e ameţit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, căci e zguduit din acea adormire obişnuită şi fericită. Mintea ta taie cărările bătătorite şi ordinare ale minţii lui. O singură vedere personală, adâncită, spusă într-o formă mai energică, e de ajuns ca să-i ridici un stăvilar peste care nu poate sări decât cu o muncă grea şi cu o cădere şi mai grea de partea cealaltă, iată ce trebuie să însemneze că eu vorbesc prea mult. O singură frază sau două ore de vorbire e acelaşi lucru: dacă îi trezeşti din somn, dacă îi pui pe gânduri şi le tulburi odihna, vorbeşti prea mult. Ei însă pot să-şi spargă urechile zile întregi; ceea ce îndrugă e blând, trece prin mintea oricărui hidrocefal, e uşor, e liniştit, e copilăresc, e vechi, e ştiut, este în proprietatea tuturora, nu aţâţă viaţa moleşită din capul adversarului, nu o aprinde şi nu o arde mai grabnic decât în somn, deci ei vorbesc puţin, cuviincios şi înţelept.
Când mi-am desluşit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea târziu, căci revolta era înveninată de dezgust şi de dispreţ.
Revolta te răscoală contra lumii, dezgustul te face să cazi în mijlocul ei, dispreţul te exilează din ea. Eşti străin şi singur între-ai tăi şi în mulţime. Vorbesc o limbă din care nu înţelegi decât cuvintele dezlegate. Duc o viaţă pe care nu o explici decât ca şi pe viaţa unui câine: nu mai e nici urât, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rău. Nişte maşini care sfărâmă, macină, moaie, dospesc, împrăştie, ard şi se mişcă: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapăt, şi prea puţine aleargă în neştire, în goana vieţii, ţinind frunte tuturora, zdrobind tot ce întâlnesc în cale şi, totuşi, neştiind, în această vijelie a patimilor mici şi murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici încotro se duc.
M-am închis în mine; am tăcut; mă uitam lung, zâmbeam, ascultam, închideam ochii.
Aşa de învrăjbit tăceam, încât prietenii au început să şoptească:
— S-a prostit savantul; decât „da” şi „nu” nu mai ştie să mormăie.
Şi nici n-aş fi înţeles ce fel de oameni şi ce fel de prieteni mi-ar fi fost dacă, când vorbeam, nu m-ar fi acuzat că vorbesc mult şi când tăceam nu m-ar fi acuzat de prost.
Mai târziu mi-au scornit una şi mai boacănă: „Vorbea prea mult, tace prea mult — de netăgăduit, fazele nebuniei”.
Şi când asemenea zvonuri mi-ajungeau la urechi, dam din umeri, mă gândeam când la fierea unuia, când la turtirea frunţii altuia, când la prea multul sânge al lui X, când la anemia cutăruia, şi sfârşeam socoteala îngânând liniştit:
— Fireşte, la început se purtau cu mine ca nişte cunoscuţi, apoi ca nişte prieteni, mai apoi ca nişte amici şi acum ca nişte fraţi.