În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopţii, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, şi către unu-două din noapte oftă aşa de lung ca şi cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbuşească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedesluşită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citeşte şi, în sfârşit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise nişte cărţi.
Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschişi în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de şuietul jalnic al râului.
Nu trecu mult, şi zgomotul de-alături se auzi iarăşi, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înşira cuvinte fără înţeles, rupea şi mototolea la hârtie, ca şi cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori nişte chibrituri şi dete foc la ceva care ardea repede. Se desluşea bine pălălăile supte de coşul sobei.
După acest foc, ce nu ţinu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie:
— Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu ştie ce vorbeşte! Aşa le trebuie. Şarlatani! Oamenii sunt proşti!
Niciodată n-am înţeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la uşa lui ar fi crâcnit, în neştire, atins de el din greşeală, eu aş fi îngheţat în acea clipă, aşa cum mă aflam, c-un pumn încleştat şi c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele şi soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monştri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, şi dănţuiau, şi săreau, şi se strâmbau la mine, ca şi cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet şi plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic.
Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori şi, fără să ştiu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu faţa în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare.
M-am deşteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniştită, mă simţeam, ca şi în ziua de mai înainte, legat de paşii acelui necunoscut.
— Nu se poate, nu e nebun. Un nebun aşa de cuminte e cu neputinţă… Mi-e ruşine mie de mine… Ce laş am fost!
Nu sfârşisem bine de mormăit aceste cuvinte, şi luai nişte foarfece de pe masa mea, intrai binişor în casă la vecin şi, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari.
Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Măţău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură şi aşteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliştilor, absorbit de aceste întrebări:
„Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viaţă duce? Ziua liniştit şi noaptea în prada atâtor chinuri… Ce om este acest nefericit?”
Pe la miezul nopţii, văzând că şi-a aprins lumânarea, am intrat binişor în curte.
Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creştetul cerului să fi zis că este ziuă.
În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele şi, abia respirând de emoţie, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră.
Vedeam bine în odaia lui.
Ca la un minut închisei ochii.
Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun şi de liniştit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoţeşte într-o conştiinţă închisă şi nefericită.
Dar când deschisei ochii, toate grijile şi gândurile omeneşti, curate şi înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voinţa şi cinstea mea mă ţintui la fereastră.
El îşi lepădase bluza şi vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre şi tablouri colorate. Desluşit nu vedeam cam ce reprezentau.
La gura sobei era un morman de scrum de hârtie.
Se uită puţin pe una din cărţi. Citi liniştit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu nişte paşi din ce în ce mai largi şi mai apăsaţi. Obrajii lui, galbeni şi fără pic de viaţă, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puţin, dar aşa de repede, încât înţelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca şi cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creştetul capului. Ochii lui, stinşi şi adormiţi în orbitele întunecoase de sub fruntea lată şi albă, se deschiseră mari, aprinşi, scânteietori şi începură a-i juca în toate părţile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii.
Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; şi nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereţi.
Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcaţi cu lacrimi. Dădu din mâini, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva, şi zise cu dezgust şi cu revoltă:
— Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot şi ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naştere, în soarta pe care ţi-o fată oamenii şi împrejurările, lumea şi moravurile ei. Viaţa nu e liberă; viaţa e o sclavie şi un joc de cărţi; o carte fatală te prigoneşte zece generaţii întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă!
După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas „hî-hî” şi se aşeză pe un scaun de lângă masă, îşi cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte.
Înmărmurisem privind şi ascultând fără să înţeleg nimic din câte vedeam şi auzeam.
După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleşit şi greu pe tomul de alături şi începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărţii, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca şi în noaptea trecută, şi îngână cu ochii în sus, ca şi cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană:
— Dar eu tocmai aşa am făcut, tocmai… Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos… şi sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit… Nici-o boală n-am avut care să-şi fi vărsat şi plămădit în el elementele morţii, acele milioane de atomi vii care se revoltă şi tulbură şi înfrâng tainica goană şi primenire a vieţii… Aş vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greşit, numai astfel poate mi-aş birui laşitatea şi mi-aş zdrobi viaţa ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat şi nu mai ai ce bea…
Şi începu iarăşi să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb şi vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas aşa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat.
Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit şi le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru şi zise cu mulţumire rea:
— Da, aşa le trebuie! încă unul care nu ştie ce spune! Încă unul care nu se mulţumeşte pe ce ştie şi scrie volume întregi despre ce nu ştie şi nu-i este dat să ştie !
Poate că erau trei ceasuri după miezul nopţii. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă.
Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine şi rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se aşeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă şi un cuţitaş de oţel; îşi sumese mâneca stângă până-n cot; îşi rezemă vârful cuţitului de pulpa mâinii şi zise liniştit:
— Desigur, sângele meu n-a fost bun. O moştenire de la moşi, de la strămoşi, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să ştiu, fără să vreau şi fără ca ei să fi ştiut şi să fi vrut.
Cum sfârşi aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuţitului, a cărui limbă subţire şi sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele ţâşni, îi alunecă la vale înroşindu-i cămaşa strânsă ca un covrig în jurul cotului.
Şi privea liniştit.
Pe mine m-apucară nişte fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simţii ochii calzi de lacrimi. De osteneală şi de spaimă îmi veni ameţeală. Închisei ochii şi zguduii puţin cele două vergele de fier, de care mă înhăţasem să nu cad.
Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină şi totuşi nu mai văzui nimic.
Deodată, începui să tremur. Două fâşii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simţise. Şi îl auzii că râde, zicându-mi:
— Nu e aşa, vecine, că sângele meu e roşu şi bun? Nu e aşa?
Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs şi ar fi vorbit, n-ar fi râs şi n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat şi mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam.
Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele şi abia m-am târât, câţiva paşi, pe malul şanţului de la şosea.
Răsăritul bătea în profir. Cocoşii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de muşcele se zăreau într-o lumină leşioasă. Râul Târgului venea cu şuietul său din depărtare. Iarba era udă.
Poate că de frig, ori de frică, adormii şi nu mă deşteptai decât numai la scârţâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus.
Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; ameţeam. Mă prinseră frigurile.
Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii.
Cât oi fi dormit nu ştiu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte şi pe mâinile mele îngheţate.
Mă deşteptai. Deschisei ochii şi rămăsei încremenit cu ochii ţaglă, aşa cum eram, trântit de-a curmezişul patului, cu gâtul strâmb şi cu vinele de la gât supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în faţa mea sta nemişcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândeşte şi mă execută.
— Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin şi mă potoli. Ai dormit în şosea; ai răcit; o să-ţi treacă; nu e nimic; de tot te poţi lecui, afară de dezgust şi de îndoială.
Şi văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind:
— Am să-ţi dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ş-o să-ţi treacă. Sunt doctor, adică am învăţat medicina şi nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii şi nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd şi să tac.
Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de ţintaură.
Şi plecă.
Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung şi Nămăeşti. Ţărancele, cu fotele roşii şi cu cămăşile albe, sumese într-un şold, nălbeau pânzele, copii desculţi şi numai în cămăşi groase şi ridicate până la burta lor, doldora de prune şi de mere, bălăceau prin şuviţele de apă ce se coteau din matca râului iarăşi în matca lui.
Eu băteam cu bastonul pietricelele şi mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu.
Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spiţele lor late talazurile limpezi şi clăbucite de spumă. Pivele îşi bocăneau cracii groşi şi grei, bătând, ghemuind şi strivind abalele.