Am trecut doctoratul cu mult succes.
Teza mea era o lucrare deosebită. Grămădisem în ea multe observaţii şi multă citire.
La un consult, doctorul Marcovici — care mă iubea şi respecta în mine, el, vorbăreţul, pe omul tăcut, el, omul de geniu, care n-avusese unde să se dezvolte, pe omul de talent, sărac şi nebăgat în seamă, — m-a chemat şi pe mine ca să-mi dau părerea.
Era la un bolnav bătrân, văduv şi uscat de o ftizie lentă, nesimţită, împiedicată în drumul ei de bunul trai şi de desele călătorii în ţările calde.
După o lună l-am pus pe picioare.
Peste câteva zile am primit o scrisoare de la bătrân. Mă ruga să vin pe la el. Cum m-a văzut, m-a strâns de mână foarte prietenos. Mi-a mulţumit de buna îngrijire în timpul bolii şi, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvânt, îmi zise repede:
— Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a încredinţat că numai şi numai d-ta m-ai scăpat. Şi Marcovici e doctor mare, cinstit şi sincer.
Am mâncat la el. Şi-a fost de ajuns.
Mâncam de trei ori pe săptămână la bătrân. Avea o singură fată, de 18 ani. Micşoară, delicată, blândă, sfioasă, uşoară la mers, nu i se auzea decât fâşâitul mătăsos al rochiilor sale învoalte. Palidă, cu nasul subţire, cu gura mică, cu buza de jos răsfrântă puţin, cu două gropiţe în obraji la orice zâmbet, cu ochii albaştri migdalaţi, umezi, buni şi limpezi, puşi sub nişte arcuri de sprâncene subţiri şi pierdute în tâmplele ei albăstrii. Părul bălai, tremurând fir cu fir la fiece mişcare a capului, i se lăsa din creştetul frunţii în cosiţe mlădiate după urechile ei mici şi albe.
Niciodată n-am întâlnit o fiinţă a cărei viaţă dinlăuntru să se zugrăvească mai bine în mlădierea moale a trupului, în pielea străvezie a obrajilor, în privirea melancolică şi blajină a ochilor şi în glasul dulce, tremurător, prelung, ca un cântec ce se pierde în depărtare. Voinţă slabă, aproape moartă; simţire caldă, delicată, dar vagă. O impresie plăcută, primită prea repede, pentru ea era o adevărată durere; tresărea ca şi cum s-ar fi tăiat; se rumenea, îşi pleca fruntea în mâini şi ochii i se umezeau; plăcerea şi durerea în ea erau aşa de împletite, că nici una, nici alta nu puteau naşte şi trăi decât împreună.
Surâsul ei era melancolic; veselia ei era tristă; mulţumirea ei adâncă o slăbea, o moleşea, o aşeza încetişor pe scaun, ca şi cum ar fi fost ameţită de friguri. Era o minune ciudată: tăcută, blândă, suferind şi neavând nimica, nevoind nimica, necăutând nimica, întotdeauna pe gânduri, privind liniştit şi departe, ca şi cum şi-ar fi desfăşurat ziua ceea ce visase noaptea.
Aşa cum era, te mişca, te atrăgea în atmosfera palidă şi tristă ce plutea şi se învârtea în jurul ei.
Neavând răbdare şi plăcere de a citi, cântând la piano rar şi încet, să fi zis că sub degetele ei piano era un pieptene de oţel care-şi zbârnâie dinţii de un mosor pătruns cu ace; fiindu-i silă să se gătească; neplăcându-i plimbarea, lumea şi zgomotul, mintea i se încheia cu câteva adevăruri aflate de ea singură şi spuse atât de simplu, încât de multe ori mi se părea că nu spune nimic. Mai târziu m-am încredinţat că acest cap delicat, neavând nici un grăunte de cultură, neînvăţând nimic din discuţiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevăruri de o profunditate uimitoare.
Cunoştea viaţa, înţelegea natura printr-un soi de devinare învălmăşită în imaginile ce-i aprindea în creier. Şi în tot ce văzuse i se părea că domneşte neclintit o armonie desăvârşită şi neînţeleasă.
Era dar o minte înaltă, dar săracă, o naivitate curată, dar bănuitoare, o mută care-şi vorbea sieşi prin gesturi, prin monosilabe, prin încremenirea trupului drept pe picioare ş-o goană de priviri ca două săgeţi care se duc alături, departe, departe, dincolo de zarea care-ţi joacă înaintea ochilor şi de care niciodată nu te poţi apropia.
O vijelie vine; norii se grămădesc; lumina se posomorăşte; fulgerele scapără lăncile lor de foc, frânte pe marginile negre ale norilor; ploaia de vară cade şiroaie băşicate. Ea priveşte lung, neclipind, apoi întoarce spatele acestei lupte înfiorătoare şi ridică din umărul drept. A privit, a înţeles în felul ei, şi-a desfăşurat gândurile şi-a vorbit prin ridicarea umărului.
Seara, la ceai, câţiva prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile războiului cu Franţa, despre neruşinările sceptice ale politicii noastre. Femeile vântură intrigile obişnuite ale capitalei. Ea ascultă fără să se mişte. Şi, după multă vreme, când ce a auzit s-a îmbucat într-un sistem al ei de a rândui lumea, zice blând:
— Oameni… Oameni… Bieţii oameni! Şi în aceste crâmpeie de gândire îşi grămădea toată filozofia de un dezgust anemic, organic şi nevinovat.
Mintea ei rânduia imagini fără cuvinte, înţelegea şi dezlega ca o surdo-mută. Şi melancolia şi-o desfăşura prin gesturi întocmai cum un pianist şi-ar executa un capriciu pe un dactilion.
În cuvintele „Oameni! oameni!”, spuse de ea încetinel şi pe gânduri, ca un copil care ar cere apă buimăcit de somn, eu simţeam cum vrea de lămurit să spuie că oamenii sunt răi, sunt proşti, sunt grosolani, nefericiţi şi fatal târâţi, din firea lor, în războaie, în intrigi, în calomnii, în brutalităţi, în veşnică neodihnă.
O înţelegeam pe deplin.
Şi niciodată nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe căi deosebite şi din cauze cu totul contrarii, şi ajungă a se întâlni, a se simţi, a se înţelege, a se potrivi şi a se iubi fără voia lor, cum ni s-a întâmplat nouă.
Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit şi dispreţuit; ea slabă, mică şi palidă, eu voinic, mare şi rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai când viaţa are mai mult amor propriu şi mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalţă clătinându-se pe picioare, eu obosit de-atâtea tomuri, de-atâtea experienţe, de-atâta ştiinţă de carte şi de meditaţii, cât abia poţi înghesui într-o bibliotecă; ea trăind o viaţă de vise, eu reducând lumea la o maşină care se mişcă şi se cumpăneşte pe picioare şi porneşte în tăria unei mişcări iniţiale care nu se stinge decât atunci când oasele se usucă, muşchii seacă, nervii se apătează şi arterele se îngroaşă. Astfel ne întâlnirăm pe aceeaşi cale.
Şi totuşi, câtă asemănare: ea tăcând şi dispreţuind din lipsă de viaţă, din cauza unui sânge subţire, sărac de acele milioane de globule roşii, vii, calde, sărac de focul vieţii care arde şi se aprinde tot atât cât arde; eu tăcând şi dispreţuind din cauza unei vieţi colosale, izbită, strânsă, închisă, neînţeleasă, ghemuită şi insultată de prostia neumană a lumii în care mă învârtisem.
Într-o zi — venisem cam devreme pentru masă — îmi întinse mâna. Mâna era rece, slabă, moleşită, ca o blană de pisoi mic.
I-am strâns-o într-a mea.
— Ce mână caldă ai, îmi zise ea. Ah! şi ce bună căldură! o simt cum mi se ridică până la gât, până la cap…
Nu ştiam ce să-i spun. Pentru întâiaşi dată o auzeam vorbind mai mult.
— Da, urmă ea, ai o căldură care-mi dă viaţă. Numai şuviţele de soare ce se strecoară în odaia mea mă fac să simt aceeaşi plăcere.
Tăcu. Începu să tremure, fără să-şi ia mâna din mâna mea.
— Poate că nu eşti bine…
— Ba nu, sunt bine, dar poate că nu sunt întreagă… Nu sunt ca cealaltă lume… O gălăgie îmi face rău… Un râs nestăpânit îmi face rău… O vorbă rea spusă pe socoteala altuia îmi face rău… Cum îşi bate ceaiul cu linguriţa bancherul cel pleşuv şi cum şi-l soarbe de lacom şi de gras îmi fac rău… Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia îmi fac rău… Graba tânărului moşier, cu care vroieşte să mă slujească, îmi face rău… Laudele mincinoase ale prietenelor mele îmi fac rău… Iată de ce sufăr… Încolo, când sunt singură, mă simt liniştită… Sunt bine fără a simţi acest bine… Lumea se învârteşte în minte ca un haos de umbre rele… Numai d-ta îmi faci bine, fără să ştii, ascultând, tăcând şi câteodată speriind cu câteva cuvinte prostia fricoasă a celorlalţi…
Mă înroşisem.
M-am uitat apăsat la dânsa. Rumenise în amândoi obrajii, şi ochii ei albaştri şi mari, pironiţi în jos, erau încărcaţi cu lacrimi.
Nu ştiam ce să-i spui.
Îmi venea s-o mângâi, îmi venea s-o sărut. I-am întins o mână pe umăr, apoi, fără să vreau, am apropiat-o de gâtul ei alb, am ridicat-o mai sus şi-am lăsat-o să alunece uşor pe rotunjimea obrazului până sub bărbia palidă şi străvezie ca un măr de ceară.
A trecut o lună de zile. În tot acest timp nu mi-a vorbit.
Dar mă privea lung, mă căuta, mă îngrijea la masă, la cafea şi la ceai, mă ruga din ochi să mai stau serile când ceilalţi oameni se risipeau pe la casele lor. Când slujnica îmi aducea dulceaţă, se uita cercetător la linguriţă, la paharul cu apă şi mai ales la dulceaţă, poruncind întotdeauna numai din dulceţurile care, după cum băgase ea de seamă, îmi plăceau mai mult.
Îmi dădea mâna.
Mă îngrijea.
Se uita la mine.
Se gândea.
Tăcea.
Atâta tot.
Eu nu cutezam să cred nimic. Şi mărturisesc că mie, celui izbit şi dezgustat, că mie, celui obosit, sceptic şi mort înainte de a trăi, îmi plăcea atât de mult, încât mi-era spaimă de ideea că i-aş fi indiferent.
Mi-era dragă ca un caz rar, de o stare patologică ce putea trece drept stare fiziologică. Puţinătatea de viaţă îi ucisese toate pornirile brutale, lăsându-i neatinsă puterea de abstracţie şi de idealizare. Chiar la trup, această sărăcie de viaţă o oprise la acele mărimi, cumpăniri şi forme delicate şi naive peste care natura, de regulă, pune apoi carne, carne şi iarăşi carne, pentru ca prăsila ei să poată birui toate vrăjmăşiile ce se ridică contra vieţii.
Îmi era dragă ca un suflet rar aruncat în neştire în lumea nesimţitoare, mojică, fudulă, putredă de mici vicii care se înnoadă mai mult cu prostia decât cu marea destrăbălare a nervilor.
Mi-era dragă pentru că pălmuia cu dispreţul tăcerii toată nerozimea guralivă şi înţepată ce mişună pretutindeni, în saloane, la mese şi mai ales acolo unde ordinea firească ar avea nevoie de mai multă sfinţenie şi tăcere.
Mi-era dragă pentru că la nimeni ca la dânsa senzaţiile nu se ridicau şi nu se topeau, în stare de sentimente, mai curat, mai nobil.
O iubeam şi mi se părea o cumplită ruşine de a-i mărturisi că o iubesc.
Pe la începutul lui iulie, într-o zi, bătrânul mă deşteptă din somn fără de veste.
— Doctore, îmi zise el zguduindu-mă de braţ, fata mea e bolnavă.
Am sărit din pat.
M-am îmbrăcat înaintea lui într-o clipă.
Neputând să-mi potrivesc legătura, am rupt-o. Când m-a luat de mână ca să mă sui în trăsură, m-am suit, dar am sărit dincolo. Dorinţa de a pleca, de a mă duce, de a o vedea mă zăpăcise. Mi se părea că trăsura nu mai porneşte, deşi nici bătrânul n-avusese vreme să se suie alăturea. Am ajuns. Eu cel dintâi am pus mâna pe clanţa uşii de la odaia ei.
— Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca să ştie, ca să…
M-am înroşit.
Ea era întinsă în pat, cu ochii închişi, cu tâmplele înrourate de sudoare, c-o mână pe frunte şi acoperită până la gât c-o velinţă albă.
Am rămas singur cu dânsa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mână într-ale mele. La toate întrebările îmi răspunse galeş şi blând:
— N-am nimic, n-am dormit astă-noapte. N-am nimic; m-am gândit. N-am nimic. Oh! Aş fi dorit să nu te întâlnesc niciodată, şi doresc să te văd totdeauna! Dacă îndrăznesc atât de mult, e tocmai fiindcă mi se pare că mi se va sfârşi viaţa, că nu mai pot trăi, că nu m-aud decât dintr-o depărtare nedesluşită. Visez, visez. Poate că sunt bolnavă, dar n-am nimic…
Înmărmurisem. Mâinile îmi tremurau. Gângănii câteva cuvinte idioate. Mă plecai să-i sărut mâna şi, stând cu buzele pe mâna ei, nu izbutii s-o sărut.
— Nu e aşa, doctore, întrebă ea oftând, nu e aşa că lumea şi viaţa sunt aşa cum ţi se par ţie? Nu e aşa că lumea şi viaţa sunt în cap la noi? Că dacă sunt rele sau bune, sunt la noi în închipuire rele sau bune? Nu e aşa că dacă iubeşti pe cineva îl iubeşti fiindcă ai găsit un om care intră ca într-un calapod în omul-iluzie care s-a născut şi trăieşte în cap la tine? Nu e aşa că dacă urăşti pe cineva e că acest cineva îţi poceşte iluziile tale, intrând în ele tocmai ca un cocoşat care s-ar îmbrăca cu veşmintele unui om bine făcut?
— Da, da, i-am răspuns eu, minunându-mă de atâta adâncime de minte într-un cap ignorant ca al unui sălbatic.
— Doctore, eşti omul care mi se născuse în minte şi pe care mi-era frică să-l caut… Dacă crezi că n-o sa mor, iubeşte-mă… Dar numai dacă crezi că o să trăiesc. Oh! aş vrea să trăiesc! Aş vrea să trăiesc! Acum, aş vrea să trăiesc…
Plângea fără zgomot, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de-o fericire uitată. Lacrimile i se spărgeau între gene, alunecând la vale şi pe-un obraz, şi pe celălalt. Îi sărutam mâna, repetând întruna:
— O să trăieşti!… O să trăieşti!…
Apoi îşi retrase binişor mâna de sub buzele mele, zicându-mi:
— Du-te, te rog, aş vrea să dorm… După un somn lung, odihnitor, o să mi se pară că tot ce ţi-am spus ţi le-aş fi spus de un an de zile… Altfel, mi-ar fi ruşine să te privesc drept în faţă…
Bătrânul mă aştepta în pragul camerei.
Cum mă văzu, mă luă de mână, mă târî la el în odaie, mă aşeză pe un fotoliu, întrebându-mă pripit:
— Ce are? E bolnavă greu? Ce are? D-ta ştii că eu numai pe ea o am! Ce are?
— Nimic. N-are nimic. Şi dacă ar avea ceva, nici doctorul n-ar putea să-i dea vreo reţetă, nici farmacistul n-ar putea să prepare reţeta, dacă doctorul i-ar da-o.
— Vasăzică, poate fi primejdie mare, zise bătrânul, ţintuind ochii spăimântaţi asupra mea.
— Da, pentru că iubeşte…
— Pe cine? întrebă bătrânul tresărind.
— Mai bine ar fi să-ţi spuie ea…
Bătrânul se uită în ochii mei.
Când am plecat, mi-a dat mâna de trei ori; de trei ori m-a dus până la uşă şi iarăşi m-a întors; apoi mi-a şoptit:
— Aş dori să fii d-ta…
Am plecat. Mă împiedicam de pietrele de pe stradă, deşi mergeam cu capul în jos. Când am intrat în casă, un client mă aştepta, voind să mă consulte. I-am scris o reţetă.
— Ah! n-o să mai fiu singur! N-o să mai fiu singur! Acel domn mi-a luat reţeta. M-a privit ciudat, a plecat şi când a ajuns în mijlocul drumului a rupt reţeta şi-a aruncat-o în vânt. Bucăţelele de hârtie pluteau legănându-se. Clientul şi-a mai aruncat privirile încă o dată îndărăt. Desigur, credea că sunt nebun. Eu am râs cu poftă şi m-am tolănit pe-o canapea. Am adormit.