Linişte

La ora mâncării m-am aşezat la o masă din apropierea lui. Întotdeauna o linişte adâncă îl înghite ca într-un coşciug de plumb. Respiraţia nu i se simte. Privirea îi e pironită în farfurie. Mâinile i se mişcă c-o îndemânare şi c-o precizie de spaimă. Furculiţa, cuţitul şi lingura nu i se simt. Când porunceşte servitorului, glasul nu i s-aude. Mănâncă şi te îndoieşti dacă mestecă. E cald. Sudoarea îi brobonează fruntea, îi picură pe veşminte; el nu se şterge; vântul răscoleşte praful şi gunoaiele — căci lumea mănâncă în curtea birtului — vârtejul trece peste dânsul; lumea zărvăie; mulţi se supără că nu sunt bine serviţi; el tace. Şi de-o lună de zile de când stă la băi n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a întins mâna nimănui.

Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun… nimeni nu ştie. E liniştit ca un obosit care doarme, nepăsător ca un mort şi nepătruns ca o peşteră fără fund. Ceilalţi îl privesc nemulţumiţi, căci liniştea lui le insultă zgomotul şi uşurinţa lor. Şi mulţi îl arată cu degetul, şoptindu-şi:

— Cine o fi acest domn care trăieşte cu duşii de pe lume?

— Nu ştiu… Mi se pare că e un străin.

— Ce limbă vorbeşte?

— Aş! nici una!

— Ia priveşte la el: o ţuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe care le înghite fără să le mestece… Încolo: nu vorbeşte, nu râde, nu se supără… Ce ciudat om!

— Vezi, zicea o doamnă frumuşică către un căpitan de tunari, ce galbenă şi ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănâncă singur, care tace fără a se gândi, care mănâncă fără a mesteca, care mişcă buzele şi nu i se aude glasul? Nu-ţi poţi închipui, dragă Pol, cum îmi năspreşte nervii cu muţenia lui. L-aş săruta o dată dacă i-aş auzi glasul, i-aş da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă şi, dacă ar face o beţie, aş fi în stare…

— Ce? răspunse căpitanul, dând ochii peste cap şi râzând un râs guturăit şi gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aş vrea să ştie şi maiorul când o veni. Maiorul o să râdă când şi-o cunoaşte bine giuvaierul de nevastă.

Şi înghiţiră câteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinţi; râse pe nas; deschise ochii mari şi galeşi şi îl bătu pe picior. Căpitanul îşi rezemase capul în mâna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut şi liniştit.

— Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul?

— Vreau, vreau, răspunse ea repede şi trânti un pahar cu fundul pe masă.

— Ce-mi dai?

— Ceva mai mult decât i-aş da mutului dacă ar vorbi.

— Bine, răspunse căpitanul.

Făcu semn unui chelner să vină şi, când se apropie de dânsul, îi şopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zâmbi şi îi zise:

— Nu fi prost, mă, îţi dau un bacşiş bun.

— Şi eu, îngână Mimi, fără să ştie despre ce este vorba.

— Ce ţi-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner.

— Tocană.

— Tocană? Foarte bine… O să vorbească… Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mâna copăiţă şi prinse o duzină de muşte. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele şi, când chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben şi cleios, şoptindu-i :

— Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufni de râs, îngânând:

— Ce nebun eşti, Pol! Ce haz ai când te cam chercheleşti!

Eram mâhnit de această cruzime, şi totuşi abia îmi stăpâneam râsul privind la scârboasa tocană, care începuse să alerge.

Necunoscutul privi lung în farfurie şi nu arătă nici scârbă, nici supărare. Luă furculiţa, scoase liniştit, una după alta, toate muştele, tăcu şi începu să mănânce, fără a se sinchisi de vecinii care râdeau cu hohote.

— Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanului ş-a doamnei de lângă dânsul, dar aşa de încet, încât socotii că nimeni nu mă auzise.

Dar acel domn, singur şi închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zâmbi o clipă uşurel şi nepăsător. Se uită ţintă la mine şi tresării când îi auzii glasul:

— De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un câine cam hârbar: de câteva ori mi-a murdărit ghetele şi niciodată nu l-am bătut. Şi oamenii, ca şi dobitoacele, sunt mai adeseori murdari şi proşti, iar nu răi. Toată deosebirea e că oamenii, când sunt proşti, murdari şi răi, sunt mai proşti, mai murdari şi mai răi decât orice dobitoc.

Căpitanul îl auzi şi tăcu. Vroi să fumeze şi-şi băgă ţigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, îşi luase pălăria şi bastonul şi, într-o clipă, se făcu nevăzut.

Fără voia mea, ca şi când m-aş fi sculat în mijlocul nopţii după un vis care te zăpăceşte, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mâncarea, şi mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, despreţuitor şi totuşi blând şi bun îmi aţâţase atâta curiozitate, că nimeni şi nimic nu m-ar mai fi stăpânit locului. Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrână, care trânti în urma mea un „Hei! ce, eşti chior, domnule?”, şi-o rupsei la fugă, simţindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar.

Cu toată graba mea şi tâcâiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, despreţuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, şi glasul lui, care mă tăiase adânc, ca o limbă de oţel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simţeam o fatalitate care te ameţeşte. O prăpastie adâncă care te ţintuieşte pe buzele ei şi-i priveşti fundul adânc şi înecat în negură. O melancolie frumoasă şi înfiorătoare, ce te înduioşează, te zguduie şi îţi risipeşte orce idee de viaţă, înfigând în tine numai patima oarbă a necunoscutului.

L-am ajuns. Cu bastonul, cu mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă paşii şi fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de şoseaua ce mână, suind cotiş, către Nămăeşti şi Rucăr, iuţi paşii, scoţând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca şi cum ar fi fost furat de blânda frumuseţe a caselor mici, albe, curate şi înconjurate cu ogrăzi de pruni şi cu porumbişti verzi şi fâşâitoare; îşi plimbă în neştire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă şi pietroasă a Râu-Târgului.

În dreptul unei case mici, pusă cam sub şosea, îngrădită cu laţe şi ocolită cu măturică, cu crăiţe, cu fasolică şi cu flori-domneşti, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta şi, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor şi se făcu nevăzut în casă, trântind uşa după el.

Fireşte, mă hotărâi să pândesc în şosea.

Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieşind din curte o ţărancă voinică şi frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: „Ba un’ te duci, ba ce-ţi pasă; ba ce să iei de la cârciumă; ba o fărâmă de untdelemn, că mâine e Sfânta duminică”. La cârciumă, mai dă-i o ţuică, mai dă-i alta, mai dă-i şi pe-a treia, şi vorba se dezleagă.

— Leliţă, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta?

— Că zău, să mă crezi, domnişorule, nici eu nu ştiu. Unde te-apropii de dânsul… toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate şi cu uşa încuiată. Da’, de, n-am ce zice, e om bun şi plăteşte bine. Ce nu mă împacă sunt nişte cărţi ale lui cu capete de oameni morţi, cu picioare jupuite… Doamne fereşte!

Ţăranca veselă, vorbă lungă şi hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă „nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt ţoale să te îngropi în ele până în gât; şi, unde mai pui, umbră deasă şi prune de tot felul; mă rog, la câte rămneşte inima omului”.

A doua zi, pe vremea prânzului, luai geamantanul şi mă aşezai la noua gazdă.