Aci se opri.
Îşi luă capul în mâini. Se odihni. Aprinse a nu ştiu câta ţigară. Dădu din cap. Făcu pe nas de câteva ori „hî-hî”, ca de obicei. Şi începu iarăşi cu un glas înfundat şi obosit, parcă mi-ar fi vorbit dintr-un dulap închis:
— M-am întors în ţară. M-am retras la moşia ei părintească. Şi aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. În această vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seamă despre transfuziune, în nemţeşte, în franţuzeşte şi în italieneşte, fără să le fi citit.
Uram pe toţi doctorii care se ocupau de această operaţie, mai ales pe de Belina, căci, după cum spun nişte „arhive de fiziologie” 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 85. Şi am o manie care nu m-a părăsit nici până azi, să rup şi să ard la miezul nopţii toate volumele ce-mi vin din străinătate privitoare la transfuziune.
Îmi blestem sângele că n-a fost în stare să-mi vindece idealul. Dar copila mea se făcuse de trei ani. Era slabă, cu ochii albaştri, şi umezi, şi frumoşi ca ai ei. Era ea, din tălpi până la creştet. Era ea, micuţă şi tristă. Era ea, de trei ani.
Şi-ţi închipuieşti eroare mai presus de răbdarea omenească când această fetiţă îmi zicea „tată” şi-şi împletea subţirelele ei braţe pe după gâtul meu, şi când eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sărut, buzele îngheţau tremurând, în frumosul şi nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat şi mort al ei. Şi lăsând-o repede jos, îi ziceam fără milă:
— Du-te de te joacă, du-te, du-te…
Într-o zi am scăpat-o din braţe. A plâns.
Am deschis un volum sosit de curând, în care era vorba despre un nou aparat de transfuziune mediată.
Frumuseţea naturii mi-era indiferentă. Treceam prin holdele aurii, prin câmpiile înflorite, ori coboram o vale mocirloasă, mi-era deopotrivă.
Un singur gând: ce strică biata copilă? O iubesc eu ori nu? Ar trebui să-i dau în genunchi, tocmai fiindcă poartă frumosul şi nobilul ei chip. E cu putinţă ca durerea să fi făcut din mine un câine liniştit, fără pic de iubire şi fără pic de milă?
Oh! cât m-am silit, cât mi-am frământat mintea ca sa aflu dacă iubesc ori nu pe-acest copil, al meu şi-al ei, uşurel ca o umbră, blond şi auriu ca luceafărul, blând ca o sfântă, fraged ca un lăstar crud şi trist ca un ochi de mort care se închide!
Şi se uita la mine sfios, gata să plângă, gata să zâmbească, cerşindu-mi mângâierea mea adormită.
Mintea i se dezvoltase, singură de la ea, într-un chip surprinzător.
Era de şase ani trecuţi.
Într-o seară, după ce umblasem toată ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit şi fără nici un gând. Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară, întinsă ca un zăbranic fumuriu peste toată aria nemărginită a câmpiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fără pic de nori, cupolă uriaşă, în creştetul căruia câteva stele, ca nişte ochi de argint, începuseră a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la păşune cu bălăngăitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor pierdute în orăcăitul broaştelor gălăgioase? Cine nu şi-ar fi deschis inima toată la odihna acestei blânde seri? Numai mie nu-mi erau date pacea şi bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor când auzii glasul bun şi bolnăvicios al fetiţei mele. Vorbea cu doica parcă ar fi vorbit cu o mumă.
— Doică, mie nu mi-e bine, şi nu mă doare nimic…
— Ei, draga mamei, ai ostenit, toată ziua colo, colo…
— Aş, nu, toată ziua am dormit pe canapea…
— Cine ştie… Să văd fruntea. Cam arzi…
— Doică, dar nici tata nu e bine…
— De unde ştii?
— Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel…
— Dar nu e vesel?
— Dacă ar fi vesel, n-ar citi atât de mult… Cine ştie ce caută în cărţile lui cu coaste, cu picioare şi cu capete de oameni tăiaţi… Mie mi-e frică de cărţile lui…
— Dar nu citeşte, mamă, toată ziua.
— Când nu citeşte, ce folos, rătăceşte pretutindeni, parcă i-ar fi urâte lucrurile şi oamenii din casă…
— Ei, ce-ai vrea tu, dragă, să facă?
— Eu aş vrea, aş vrea — dar să nu mă spui — aş vrea să mă mângâie, să mă sărute şi să se joace cu mine. Eu nu ştiu cum sărută tata, şi ce mult aş dori să ştiu! Când vrea să mă sărute, odată se întunecă şi mă scapă din braţe. Eu îl iubesc mult, mult, şi mi-e frică de el… Eu îl iubesc, dar el nu mă iubeşte… Îmi vine să-i dau toate jucăriile şi să-i zic: îmi plac foarte mult, dar ia-le şi iubeşte-mă… Doică, mie mi-e cald… Şi mi-e sete… Şi mi-e silă… Aş vrea să mă culc…
A plecat spre odaia ei, oftând ca un om bătrân.
De mi-ai fi dat foc, nu m-aş fi încălzit mai mult. Acele vorbe bune şi nevinovate, acel oftat din fundul rărunchilor, acea melancolie bolnavă m-au zguduit şi m-au trezit din împietrirea mea fatală. Am plâns ca un copil când se pierde de mă-sa şi mi-am deşirat în minte tot trecutul nefericit. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mâini, cu ochii închişi şi surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. Am făcut doi paşi, împleticindu-mă. Simţeam întreaga greutate a durerii mele, dar mă simţeam părinte. Învinsesem acea linişte mormântală. Mă simţeam om. Eram sigur că-mi iubesc fetiţa. Şi ce altă fericire aş fi dorit mai mult? Mi-am şters năduşeala de pe frunte.
— Tot am pentru cine trăi !
Când pusei mâna pe clanţă, tresării. Când deschisei uşa, rămăsei în prag. Plecai umilit capul în jos. De astă dată mie mi-era frică de dânsa.
O iubeam.
M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mână sub obraz. Îi pipăii fruntea. Ardea; tresărea. Era slabă, străvezie; urechile, lustruite; zgârciul nasului îi albea pe sub pielea subţire; mânuşiţele deşirate; pieptul îngust şi cilindric. Doctorul cerceta şi părintele suferea la capul acestui copil de o frumuseţe vagă şi de o delicateţe plăpândă.
Pe o masă ardea o lumânare. Mă sculai să o dau la o parte din ochii ei. Şi când eram cu spatele spre dânsa am tresărit auzind-o:
— Tata! tata!
Se deşteptase.
O sărutai până nu mai ştiui de mine.
Ieşii afară, de ruşine. Nu-mi mai putui stăpâni lacrimile. O idee îmi fulgeră: „Arde, arde, se mistuie înainte de a trăi! Oh! şi este acelaşi obraz, acelaşi cap, aceeaşi fiinţă care îmi moare sub ochi de două ori.”
A doua zi când am văzut-o era tot în pat. M-a privit lung şi blând, ca şi mă-sa. Toată viaţa îi năvălise în ochi, ca şi mă-sei. Privirile ei largi mă cuprindeau, mă ardeau, ca şi ale mă-sei. O sărutai de multe ori. Şi ea, mângâindu-mă cu mâinile slabe şi alunecoase, mă tortură, fără să ştie, cu aceste cuvinte:
— Ah! ce bine-mi pare! Ce bine săruţi tu, ce bine săruţi tu, tată! Ce bine îmi pare că sunt bolnavă!
O lăsai să doarmă.
Ieşii cu capul în jos, simţind pe grumaji piciorul neîndurat al soartei, care m-abătea la pământ. Intrai în bibliotecă. Privii repede peste toţi autorii de medicină. Căzui pe un scaun. Tot ce ştiam vântura prin minte. Nimic. Am răsfoit un vraf de tomuri. Nimic..
Contra unui rău atât de mare, înghesuit într-un piept atât de mic, cine putea să lupte? Şi-apoi nu era ea altă fiinţă care pierea, ci tot cealaltă: murise de anemie, murea şi de oftică. Un foc mare se stinsese, şi din el mai plutea în întunericul lumii o slabă scânteie. Trebuia să se stingă.
Mă întorsei în odaie ca să o văd. Voiam să încerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit în mâini.
Când deschisei uşa, mi se păru că se învârteşte în pat. Eram sigur că doarme. O privii mult stând în picioare şi, fără să vreau, mormăii cufundat în gânduri:
— O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni!
Plecai deznădăjduit, îmi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste câmpi. Nu mă întorsei decât cu noaptea în cap. De-a dreptul la dânsa m-am dus. Era deşteaptă şi mă aştepta. O văzui şi mi s-a părut că mă înşelau ochii. Atâta viaţă în ochi! Şi gura ei atât de rumenă!
— Ce obraji frumoşi! Ce buze vii! Ce buze rumene!
Mă apropiai de dânsa ca să o sărut, ca să-mi vărs focul. Oh! cine m-ar putea crede fără a înmărmuri? Fusese deşteaptă, îmi auzise spaima de buzele ei albe şi şi le făcuse cu vopsea roşie de pe pereţi.
Atâta răbdare şi jertfă dumnezeiască de la un copil de şase ani îmi zdrobi toate puterile.
Căzui ca o cârpă lângă dânsa.
Corpul îmi murise şi capul mi să părea că are să sară în bucăţi de o revoltă oarbă.
Am plâns.
Am sărutat-o.
Am adormit lângă dânsa.
Vecinul meu se opri iarăşi din vorbă. Era alb ca varul. Oftă. Se sculă în picioare. Se uită pe fereastră şi zise răstit:
— Ce proşti suntem! Soarele e de mult pe cer, şi noi cu lumânările aprinse!
În adevăr, afară era ziuă albă. Dar eu încremenisem uitându-mă la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios închis în zăbrele de fier. Se opri lângă mine şi mă strânse de braţ.
— Ce te uiţi la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ţi-e de ajuns? Fluviile n-au ieşit din albiile lor, munţii nu s-au prăvălit… A murit şi ea, ca şi mă-sa, iacă tot!
Mânia îi da un aer aşa de mare, că mi se păru că se izbeşte cu capul de tavan. Tremuram vargă. După cele din urmă cuvinte, ca prin minune, faţa i se linişti, ochii i se micşorară; mă lăsă de braţ; îmi întinse mâna prieteneşte şi îmi zise liniştit:
— Iartă-mă dacă te speriai. Un moment de mânie, care trecu şi nu va mai veni. În noaptea aceasta mi-am trăit din nou nefericita mea viaţă, şi desigur că va fi cea din urmă noapte din viaţa mea. Liniştea mă va înghiţi din nou. A avut dreptate bătrânul doctor italian. Liniştea mea a devenit organică. Între un cadavru şi mine nu sunt alte deosebiri decât puterea involuntară de a nu mă descompune şi libertatea fizică de a mă mişca. Cred că de acum înainte chiar mania de a citi noaptea mă va părăsi. Cea din urmă tresărire de viaţă s-a stins cu această noapte, ca şi cum ar fi fost cel din urmă acord dureros cu care se încheie şi se stinge o simfonie tristă…