Când am ieşit din odaia lui şi am dat de soarele cald, mi s-a părut că ies dintr-un mormânt la lumina bună a zilei.
Înşiruită de-a lungul şoselei, o ceată nebunatică de domni şi de doamne goneau călări spre Rucăr.
Eram ameţit. Mă plimbai pe terasa din mijlocul oraşului, poreclită „Bulevard pardon” de mulţimea care se plimbă pe dânsa şi se izbeşte la fiece pas. Gândurile mi-erau împrăştiate. Peste trei zile am simţit o prietenie adâncă pentru acest nefericit doctor.
Vorbea puţin, rar şi despre lucruri neînsemnate. Şi nu vorbea decât cu mine.
Într-o zi, pe Podul Mogoşoaei, îl văzui întins, cu mâinile cruce pe piept şi clătinându-se între îngerii auriţi ai dricului negru, urmat de o mulţime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se întunecă de câteva lacrimi.
Şi de nu l-aş fi văzut cu mâinile pe piept şi dus cu picioarele înainte, aş fi crezut că e viu, că se plimbă, într-o trăsură mai ciudată şi mai caraghioasă decât a unui oarecare prinţ grec.
Aş fi crezut…
Între liniştea lui de altădată şi liniştea lui de mort, nici o deosebire.