SPIRIDON, VETA
VETA (lasă mondirul din mână): Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai vreo treabă?
SPIRIDON: Nu, cocoană.
VETA: Apoi, dut-t’ te culcă, ce mai aștepți? – Domnul Chiriac unde este?
SPIRIDON: E jos pân curte; adineaori șede pe lavița de la poartă. Dar… nu știu ce o fi având nea Chiriac, cocoană… parcă nu-i sunt toți boii acasă…
VETA: Cine știe ce-o fi având și dumnealui.
SPIRIDON: E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur și se bătea cu pumnii-n piept…
VETA: O fi supărat, cine știe!… Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci.
SPIRIDON: Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.)
VETA: Pe urmă, să-i spui… nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deștept, că iar o pați.
SPIRIDON (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac!
VETA: ’Aide, du-te.
SPIRIDON: Mă duc; noapte bună, cocoană.
VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!… Săracul Spiridon! Nu știe el ce-i pe sufletul meu, nu știe el cum râde de mine! Eu și noapte bună!… (merge încet la fereastra din dreapta ușii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. – Nu-i mai place, nu mai vrea!… Bine! N-o să mor nici eu!… De unde știi? Poate mai bine că s-a întâmplat așa… A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la așa ceva!?… (plânge; se aude zgomot.) Vine! (se șterge la ochi repede și vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (pornește să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la ușă. Veta stă locului. Tăcere.)