VETA, CHIRIAC
VETA: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de 11… Cine știe? Vine fără veste!
CHIRIAC: Aș! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni așa degrab’.
VETA: De unde știi ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea.
CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, când îți spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândești? Nu-l știi pe el că umblă agalea?…
VETA: Bine, dar aș vrea și eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Știi tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii?
CHIRIAC: Ei! D-apoi eu i-am închis!
VETA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată și du-te și tu de te culcă. Mâine ai să ieși la ezirciț; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă?
CHIRIAC: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la 4 ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm 2 oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie.
VETA: Apoi mi-a spus lelița Safta, că-i bolnav de lingoare.
CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă privește pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciț.
VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva): Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiță. ’Aide, Chiriac, sărută-mă și du-te.
CHIRIAC (o sărută): Mâine seară nu te mai duci la „Iunion”?
VETA: Nu, nu mai mă duc fără tine… Dar tu… nu uiți ce mi-ai făgăduit, – n-o să mă mai necăjești niciodată?
CHIRIAC: Niciodată. (o sărută, o strânge-n brațe și pleacă.) Bonsoar. (se mai întoarce spre a repeta jocul și iese în stânga planul din fund.)
VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă):
I[modifică]
„Într-un moment de fericire,
Stelele s-au umplut de dor
Și, printr-o perlă de iubire,
Mi-au revărsat raze lor.”
(fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de 11… Să mă culc… Ce obosită sunt! Nu mai pot… (șade lângă masă, deschide albumul și dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează I-a strofă din „Portretul” de d. G. Sion.)
II
„Când ore de-ntristare vor turbura vreodată
Frumoasa-ți inimioară, tu vei portretul meu,
Și crede că eu sufer cu tine deodată,
Și c-amândoi atuncea compătimim mereu.”
(Urmează mai încet; micșorează lumina lămpii de tot și începe a se pregăti de culcare. – Ușa din fund se deschide încet în vremea asta, și se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.):